Lumină de ținut minte

În fiecare an, pe când zăpezile se instalau confortabil în curțile oamenilor, tata cumpăra bilete la operă. Îl sărbătoream pe bunicul. Bunicul nu era de găsit, iar la ieșire murmuram aceleași cuvinte:

-Nici măcar pe-aproape.

În anul acela ziua s-a bucurat de puțin soare, vrăbiile și-au scos familiile la o plimbare prin parc, reproșând ciorilor obsesia cu iminența meteorologică. I-am spus tatei că ni se ceruse să lucrăm peste program, am promis să petrecem sfârșitul de săptămână ascultând unul din discurile preferate ale bunicului. Tata avea să pregătească cina, mie revenindu-mi sarcina de a aduce o cutie cu prăjituri de la cofetăria preferată a mamei. Mama își petrecea ziua cu prietenele, la o canastă, bunica cu ale ei aprindea o lumânare la cimitir, dar întotdeauna le așteptam cu mici dovezi de afecțiune, care să le facă să zâmbească. Rătăceam pe străzi, când, vrând să traversez strada, am văzut mașina tatei, în depărtare. Am cotit pe o străduță lăturalnică, prelingându-mă pe pereți; nu că paltonul meu roșu, în carouri, ar fi putut fi acuzat de camuflaj pe zidurile gri, triste și pline de răni de sub care gemeau oase de cărămidă. Nici nu am văzut ușa, atât de tare o îmbrățișase zidăria veche, când o mână m-a tras înăuntru, pe un culoar îngust și întunecat. M-am zbătut și am început să urlu:

-Lasă-mă în pace, criminalule!

-Ai întârziat!

-Nici n-am venit! Cine naiba ești?

M-a tras spre o încăpere luminată doar de un bec chior, în care așteptau niște femei, unele bunici, altele îndeajuns de tinere pentru a le fi nepoate. Purtau pe brațe haine scumpe și bijuterii, la o privire mai atentă: gablonțuri. Înafară de una. Aceea ținea în mână un caiet studențesc și un pix.

-Asistenta de regie, mi-a spus criminalul, urmărindu-mi privirea.

-Bă, ați înnebunit, ce-i cu voi?

-N-a venit prințesa și avem nevoie disperată de una. Plătim bine. Nu trebuie decât să te așezi pe jilț, te împodobim noi, și să asiști la scălâmbăielile pretendentului.

-Ce pretendent?

-Unul care a venit să-ți ceară mâna.

-Dom’le, eu nu vreau să mă mărit!

-Stai să-l vezi. Celelalte prințese toate s-au măritat, de ce crezi că așteptam una nouă? La început toate, ca și tine, se smiorcăiau că o fi, c-o păți, dar când au văzut ce băieți aducem … mmm … ai să vezi, jocul i-a prins pe toți!

-I-a prins la furat, ouă de cloanță nebună!

-Ce ai de pierdut?

Între timp femeile mă îmbrăcaseră în tafta și catifele, îmi umpluseră mâinile de inele și îmi trântiseră și o coroană cu mărgăritare pe cap. Mi-am păstrat pantofii, nu se vedeau de sub fustele lungi, pentru că oricum nimeni nu știa exact ce poveste se mai nimerea. Cecul pentru prestație era consistent, lăsat la vedere, dar eu nu mă puteam gândi decât la bunicul și la ce mai pusese la cale. Uitasem să-l întreb pe tata ce se juca în seara aceea.

Jilțul era, de fapt, un fel de alcov plin de perne de mătase, nu din aceea viermănoasă, ci din cea laminată din abracadabre polimerice. Fata cu caiet studențesc se trăsese după perdeaua scenografului, de unde se epuiza șoptind nimicuri. Sala fusese îngropată în întuneric, publicul nu îndrăznea să miște decât din sprâncene. La bătaia gongului farfuria cu prăjituri a tresărit înspăimântată, bolul cu struguri scuturându-se de un ciorchine de lacrimi verzi pe perna cu șiraguri de mărgele, care, pe tăcute, se târâiau înspre inele. Am salvat ciorchinele de deochiul împunsăturilor colorate, părea proaspăt, deși se putea să fi rămas de la ultimul spectacol. Asistenta de regie îmi șopti că sticla cu apă fusese pitită sub una din perne. Atenția mi-a fost, însă, pusă la încercare de apariția pretendentului.

Fără doar și poate brunet, dar un brunet pe care echipa de machiaj încercase să-l treacă drept blond. Părul îi fusese frecat cu șofran, ochii stropiți cu dorințe de mătrăgună. Îl îmbrăcaseră în gladiator, în timp ce eu fusesem împodobită cu cel puțin douăsprezece secole mai târziu. Gladiatorul era urmat de un moroi cu un țăruș înfipt în inimă, un fel de câine cu lătratul altădată credincios. Pe moroi îl frecaseră cu șofran pe față. Tabloul era atât de delirant, că nu mai exista niciun dubiu că toate necazurile începuseră cu subestimarea Comediei del arte. Pretendentul era oltean sadea, îl mai văzusem într-un spectacol inspirat de numerele de iluzionism ale lui Borges. Rău de muscă; dacă criminalul spera să-l însoare, era doar pentru că, fără doar și poate, pariase pe moroi. Reflectoarele s-au mutat pe sală, nu mai văzusem niciodată atâtea guri căscate. Fermierul perelor mălăiețe avea să se laude cu ceva profit. Criminalul și femeile plătite să facă și mizerie, și curat au apărut de după cortină, ascunși în spatele unor postere cu gladiatori, în mărime naturală. Gladiatorul îmblonzit se năpustea asupra loc, cu un cuțit de bucătărie deasupra capului. Căzute, posterele erau împinse pe coate înafara scenei, cu personalul de spectacol cu tot. Sala aplauda, fluierând. Fețele plătitorilor de bilete erau acoperite de măști de animale fugite din zodiac; ciocurile, boturile și râturile le fuseseră aurite. Moroiul se tăvălea de bucurie, olteanul își încorda pieptul ca acordeonul. I-am șoptit asistentei că am nevoie de o batistă. Când i-am auzit pașii, depărtându-se, m-am furișat după perdea, reflectoarele se mutaseră pe pretendent. Am fugit cât m-au ținut picioarele, am agățat un palton de pe cuierul de la intrare și am ieșit în aerul rece al întoarcerii la înțelepciune. Mașina tatei aștepta de cealaltă parte a străzii, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, iar ceasul doar își pierduse cadranul. Când m-a văzut ornată toată în catifele, taftale și tinichele, m-a întrebat dacă găsisem vreun prinț, teatrul municipal aștepta, cam de multișor, o sponsorizare.

Totul mi s-a tras de la cărți. În timpul liceului, după ore, întârziam acasă schimbând cărți la bibliotecă. Tata începuse să devină suspicios, convins că nu ar fi trebuit să exagerez, nici măcar cu cititul. Așa că, pentru că însuși adevărul mă sfătuise să dreg starea de fapt, i-am spus tatei că ne fuseseră oferite ore suplimentare, de teatru.

Comentariile tatei îmi dăduseră de gândit, precis credea că duceam o viață dublă, iar într-una dintre jumătăți eram o mare artistă. Știindu-l discret, știam că nu aveau să urmeze și alte întrebări.

-Pentru ce spectacol ai luat bilete? am îndrăznit.

-M-am răzgândit și nu am mai cumpărat, era seară de balet.

Am râs ca de-o veste bună, iar, din cer, tunetul ni s-a alăturat, hăhăind.