M-am trezit într-un zgomot infernal de pocnitori și artificii șuierătoare pe la tâmplelele norilor. Mulți încă mai dormeau, printre dărâmături, deși le spusesem să înlocuiască prafurile de adormit cu săculeți de lavandă. A urmat o clipoceală hotărâtă, peria nu suporta nevricalele. Șoferița spăla autobuzul, prăfuit de impostorii lăsați fără țară. Nervoasă, era în stare să câștige de una singură războiul credințelor în Dumnezeu împotriva credințelor în diverse.
-Ai primit o scrisoare. De la evrei.
A recitat totul ca pe un fapt divers, fără să arunce vreo privire înspre mine.
Scrisoarea fusese lăsată pe scara de jos a autobuzului. Ni se cerea să trecem autobuzul dincolo de vamă, ori în Israel, ori în Egipt, dacă nu voiam să rămânem doar cu asigurarea. Am umplut autobuzul cu copii palestinieni, dar am fost întorși de la graniță. Se aprobau doar autobuze goale. Nu știu despre ce autobuze vorbeau, noi eram singurul autobuz. Am rămas în Gaza. De după unul din scaunele din spate am scos un sac cu mătase de porumb. Am rugat-o pe șoferiță să împrăștie mătasea porumbului printre ruine.
-Ce-s astea, un fel de vrăji?
-Ptiu, ducă-se pe pustii! Vrăjile, vrăjitoarele și vrăjitorii au fost dați pe foc. Niște uscături!
-Unele nu au fost vrăjitoare …
-Care n-au fost au apucat să înoate pe lumea cealaltă.
-Și atunci ce-i cu mătasea porumbului??? Nu era mai nimerită mătasea broaștei?
-Tu ai auzit de viermi? Odată drumul păcii a fost luat de drumul mătăsii. Porumbul a vrut să-și facă și el un drum al mătăsii, doar că diferența stă în ce scoți pe nas, când și în fața cui. Presară, rogu-te, mătasea porumbului, spectacolul le va ține mințile ocupate pentru o vreme.
Șoferița a presărat mătasea porumbului printre ruine, eu am aruncat un ciucălău de porumb în bătaia puștii. Când s-a întors la autobuz, am servit-o cu câteva floricele salvate din calea scenelor hitchcockiene. Puștile certau accelerația gravitațională, de pe umeri, soldații rămăseseră cu nasurile strânse în constipație oftalmologică. Nimeni altcineva nu apreciază la fel de mult tăcerile ca mine.
Dintre vânturi și-a făcut apariția Le Corbusier. A ciupit ciucălăul, dând din aripi în bobi, după care a înlemnit, privirea fiindu-i atrasă de mătăsoasele meandre de porumb. Le-a cules, smoc cu smoc, aranjând un fel de cuib într-un copac rămas ciot, nu fără demnitate, lăsat să sfideze pătrățelele de beton ale stâlpului de iluminat. Câțiva soldați avuseseră nevoie de binoclu.
Gingaș, dintr-un fâlfâit, și-a făcut apariția și Le Barză. Le Barză a strâns, bucată cu bucată, cuibul de mătasea porumbului și l-a mutat pe stâlpul de iluminat. Le Corbusier și-a făcut vânt înspre cuib, Le Barză i-a pus piedică, așa că Le Corbusier s-a înfipt cu ciocul în nisip. Doamnei La Barză nu i-a plăcut stâlpul de iluminat, așa că, pentru o vreme, a nins cu mătasea porumbului peste Le Corbusier. Domnul Poe, aflat într-una din trecerile dumnealui versificate, și-a văzut sperietoarele de comentarii literare îngropate și a leșinat. Un cetățean aflat la fața locului s-a jurat că l-a văzut mai târziu aruncat pe bicicleta unuia care administra adăpostul de câini.
Le Barză a lăsat să-i cadă din cioc o misivă, taman pe capota autobuzului. De când am început povestea asta mi-au fost trimise atâtea scrisori, încât acum scriu coerent chiar și când unii cred că-s legată la ochi …
-Nu am avut timp să-i găsesc un alt nume, și pentru că trebuie să poarte un nume ce-ar fi să …
-Îi dau numele tău, i-am strigat. Dincolo de soldați, de puști și de minciună era Țara lui Dumnezeu.
Soarele s-a topit și a curs peste cei care l-au vândut, prăjindu-le multora ouăle minților. Din mijlocul cartierelor evreiești a izbucnit un șuvoi de apă, o fântână a dorului, nu a dorințelor. Apa i-a alungat pe americani în America și pe americani în America. Numai în America petrolul arde de florile mărului.
Ne pregăteam să plecăm spre Ierusalim, când au apărut trei arbitri de fotbal.
-Ăștia ce mai vor? s-a exasperat șoferița.
Ăia doi cu steaguri le-au schimbat pe niște papaya. Ăla cu fluier a tras o linie cu spumă de ras. Mingea a căzut peste gheretă și s-a considerat gol. Le-am zis soldaților să-i dea hârtia cu Steaua lui Becali. Galeria lor urla FCSB.
-Ce FCSB, netrebnicilor? Becali le-a dat cezarilor ce-a luat de la cezari și lui Dumnezeu ce era pentru cei de care are grijă Dumnezeu.
Toți căutau Steaua lui David. Niște clepsidre.
Arbitrul cu spuma de ras își căuta oglindă. Domnul Marquez planta chrysanthemum discordia în Venezuela. Elefanții chiar și dacă își aduc aminte, nu pot avea certitudini. Politica e prostscrisă.
El nu mai era acolo. Știa și el, știam și eu. Dar de acolo se înălțase singura Lumină care putea respira în Lumină. Lăsasem în urmă încolonarea căutătoare de infinit și masa tăcerii, zborul lor fusese scărmănat în piei de oaie. Mieii scoși cu xerox zburdau, dar nu zburau.
-La Moscova, birjar! i-am strigat vântului. La Roma se pregăteau cursele de cai mâncători de jăratec.
-Vin ploile, a suspinat.
Un porumbel a mai adus o scrisoare, chiar când ne hotărâsem să ne dezmorțim perechea de picioare. Cine mai folosea porumbei? Dronele împărțeau cărți de vizită de pupeze, dar sub supravegherea atentă a satelitului aștepta minuta de trădare a cucului armenesc. Cocorico, dacă ai dormit până târziu.
Domnul Eli îmi trimisese o fotografie cu dumnealui înarmat cu un picamer, operând la temelia unei adunături de betoane. Și de muzicanți, și de cimitir, doar că pe acolo fusese prohibită coliva.
“Îndrept ce am construit greșit.”
Când se va plictisi, va arunca în urmă un premiu Nobel.
-Nu vă supărați, aveți un foc?
Lumină de ținut minte 