Măcinatul în sec al umbrelor
Pe fiecare drum cu dinți de piatră a crescut o gară,
din cea cu nervii zdruncinați de țipătul de abur și căneală,
de câte ori un impiegat își căuta, în van, zădărnicia,
locomotivele îndoliate îi jeleau trocul ratat cu veșnicia.
Vagoanele-și scrâșneau reumatismul de plecare
pe șinele lungite-n fața dorului de depărtare,
și peste gard, la creșa puilor cu aripi mercantile,
se căuta un zbor fără adaos de șenile.
De-o parte și de alta a mersului de-a bușilea, târâș,
cel rău își ridicase două biserici: din așchii metalice și din rumeguș,
una împodobită cu coroană de rubine și așteptări de abanos,
cealaltă cu coroană de spini azi trași pe roată și trecut pios.
Biserica cioplită dintr-o cruce, în primăvară,
a lăsat îngerii și o livadă de peri pe dinafară,
de câte ori m-apropiam de Dumnezeu, plouând în rugăciune,
umbrele tale, ieșite din context, vindeau amărăciune
în predici de scumpire exagerată a cifrei doi,
când tu știai și eu știam că nu e loc pentru amândoi,
iar pe Lumina ce-mi fusese hărăzită dintru început,
tu ai stropit cu întuneric lichefiat și m-a durut.
Dar timpul s-a întors să mai arunce o privire înapoi,
bucăți din tine au căzut pe hălci de piramide fără viață de apoi,
și chiar de-ai păcălit pre mulți că le-ai fost zeu,
nisipul dintre dinți te-a dat de gol, lipsit de apă te-ai acoperit cu seu.
Pescarilor le-ai pus în buzunare pietre,
dintre cântaturi, cel de-al treilea a pus tăcerilor pecete,
Shakespeare s-a îndurat să-ți țină hram
chiar la Palatul Dogilor, fără clopotniță, visând extravilan.
Lumină de ținut minte 