Poezie care se răzvrătește împotriva ideii de apometru
M-am trezit un pic mai târziu,
apoasele nu știu nici ele când le sună ceasul,
alunecam deja pe o cale de sticlă,
cu ochii pironiți pe starea de fapt a omului:
lucruri frumoase, lucruri de trebuință,
strânse în juru-i, ocrotitoare.
Așa le vede omul,
noi nu le mai vedem demult așa.
O femeie bătrână împletea mănuși,
am încetinit ca să privesc,
deși ceva trăgea de mine în jos,
un cântec de sirene, asurzitor.
Bătrâna a lăsat în odihnă andrelele
și a privit, și m-a privit,
și aș fi stat acolo o eternitate de pic,
dar pic … Pic!
O surată de-a mea nu a fost atentă
unde și-a pus piciorul
și s-a sfărâmat de o lespede de piatră
și aș fi plâns, dar …
nu ne este permis, noi înșine suntem,
prin definiție,
o plângere …
M-a prins de guler o petală de lalea,
albă și parfumată,
și am zăcut, de amețeală,
poate o secundă, poate mai mult …
M-a strâns de pe drumul pierzaniei
o frunză precum o sabie a dreptății,
m-a dat, pe brațe, tulpinii,
de unde am coborât pe pământ,
în pământ.
Laleaua a încercat să mă tragă înapoi,
în culcușul alb, mirositor a tămâie,
dar alte picături, zglobii și lipsite de griji,
m-au prins de mână
și m-au tras pe un drumeag de țară,
către un loc de întâlniri conspirative.
Acolo zburdau și se dădeau peste cap
milioane de picături de ploaie,
printre pești, broaște și pedagogie vegetală.
O altă picătură mi-a spus
să mă țin aproape de pământ,
să nu mă apropii de soare.
Aveam voie să mă joc până la oboseală,
până aveam să îmbătrânesc,
după care nu trebuia decât să mă las dusă de val,
spre azilul de bătrâni, o apă mare,
mult mai caldă, stătătoare.
De acolo începea drumul spre cimitir.
Dar soarele căuta copii de înfiat,
răscolind apele, răscolindu-le mațele.
M-a prins de perciuni și m-ar fi înghițit,
dacă nu m-ar fi apucat, energic,
niște brațe care frământau pâine de nor,
pâinea noastră cea de toate zilele.
*
Și nu știu cum s-a făcut,
dar gospodina a strănutat
și m-am trezit iar pe o cale de sticlă,
față în față cu doi copii
ce-și lipiseră nasurile și gurile de geam,
gata-gata să mă înghită.
Și atunci nu am mai fost atât de atentă
unde am pus piciorul,
și am căzut cu capul de lespedea de piatră,
iar soarele a fost obligat să adune rămășițele
și să le livreze brațelor energice,
care încă mai frământau la aluat.
*
După șapte zile, lăsate secului,
cerul a crăpat a Lumină,
iar ordinul a venit aproape imediat,
bubuindu-ne în urechi:
venise timpul să nu mai facem apa de rușine.
Am căzut pe o frunză,
și alte surate mi s-au alăturat,
umerii frunzei au început să simtă povara
și atunci frunza a chemat vântul în ajutor.
Vântul a scuturat-o, frunza l-a scărmănat,
iar noi, parte din spectacol,
am alunecat pe scoarță
și am fost nevoite să învățăm
din propriile dureri.
Aș fi ajuns cu picioarele pe pământ,
și în pământ,
și alte surate ar fi încercat să mă prindă de mână,
dar copacul m-a prins la timp
și m-a tras înapoi,
și m-am încercat prin vârstele lui,
și m-am încercuit,
și am înflorit.
*
Sper că prin partea aceasta de lume
girafelor nu le este permis
să vină în vizită.
Foto de pe gardenia.net
Lumină de ținut minte 