Lumină de ținut minte

(Foto de pe http://dazzlingdivas-ladivas.blogspot.com/2011/05/photo-portret-marlene-dietrich.html)

Ovațiile au ținut mai bine de zece minute. Domnul Verdi a avut amabilitatea să-mi pună redingota pe umeri, să nu mi se vadă pielea de găină. Pe brațe ținea o pălărie jerpelită, dar care mirosea plăcut, a mucegai de lavandă. Machiajele erau de-a dreptul senzaționale. Îmi aduceau aminte de un student la teatru căruia îi pictaseră o față de iepure, un zdrahon, de altfel, care nu ar fi încăput pe gaura cheii, dar care ar fi putut tenta orice fetiță cu codiță, nu să se facă doctoriță, ci să îl urmeze prin catacombele sponsorizate și de domnii Wilde și Twain. Nici nu mi-am dus gândul la capăt când m-am trezit cu Mihalachi luându-mă de braț și îndreptându-mă spre scenă. Din sală, compozitorii ne urmau în alai, pitindu-și cărțile de joc în buzunare. Îl vedeam cu ochii minții pe bunicul, care îi spusese odată unei cucoane venite pentru o audiție pentru corul bisericii: „Maricică, ragi ca o oaie!”. Ca să nu râd, m-am prefăcut a căuta un fior în batistă. În timp ce Mihalachi încerca să-mi pună pe creștet o coroniță de volbură albă, o Elizabetă mai de început s-a repezit să-i fie ei netezite pletele roșietice, dându-și peste cap polenul. Mihalachi fusese blestemat să se consterneze. A lăsat în urmă sărut-mânușițele și politichia și mi-a făcut loc să urc pe scenă. Compozitori din toate timpurile grijeau deja de instrumente. Mihalachi își duela arătătorul cu bagheta de pe pupitru. Mi-ar fi dat mâna să zâmbesc, dacă aș fi putut trece cu vederea faptul că domnul Wagner îndrepta deja gulerul xilofonului. Pe dumnealui și pe domnul Beethoven i-aș fi lăsat să plângă de milă cinelului, ca să se familiarizeze și cu chinul domnului Satie, dar se grăbiseră să pună mâna pe talgere și pe măreața tobă a vânturilor. Hotărât să nu mă supere, domnul Bach aștepta cuminte la orgă. Aer. De câte ori trecusem pe sub aer în toate eneidele copilăriei mele? Asistasem chiar și la o cădere a Iliadei din cireșul din curtea bisericii catolice. A Sfintei Elizabeta. Cum altfel? Pentru că mă hotărâsem să plămădesc sunetele cu propriile mâini, bagheta s-a ridicat și a început să facă ordine între corzi de una singură. Se gândiseră la toate. Țăndările care altădată ar fi zgâriat piepturi de templieri alergau acum după simfonii de papiotă.

Din culise, Galena mă privea cu evlavie, bălăngănind un polonic prins de o cusătură dublă a șorțului. Îmi trecuse prin minte că avea să-i pocnească, în moalele capului, pe toți aceia care ar fi falsat, am apucat, însă, să văd la timp găleata trecută sub tăcere. Tremolo-ul apei se împotrivea amenințărilor cu sacâz. Mi-a făcut semn să nu uit de întâlnirea pentru filosofie de mai târziu. Pe scenă, însă, era posibil ca nebunii să mă fi confundat cu mama artelor. Singurul care îndura lipsa de dragoste cu câte un oftat era domnul Prokofiev. Îi datora chiria pe o lună domnului Shakespeare. Între balet și balșoi adormise un cântec de lebădă. Mihalachi renunțase la fotografi, promițând diurne și expoziții caricaturiștilor. Un leagăn ca cele din copilăria grădinilor, cu frânghiile înghițite de mâneci de iasomie, fusese pogorât în dreptul meu. Aș fi ezitat, dacă nu m-ar fi luat prin surprindere uluiala de pe chipul lui Mihalachi. După câteva pendulări pe deasupra cuibului asediat de cuci, bărbatul Galenei m-a livrat, fără prea multă tăgadă și cu deplină exactitate, între fustele nevesti-sii, care, miozotoasă, a bătut din picior pe burta unei trape, făcându-ne loc printre măruntaiele spectacolului de iluzionism. Nu m-a tras după ea înspre bucătărie, ci pe scara de serviciu, până la ușa unui apartament pe cât de modest pe dinafară, pe atât de plăcut și de elegant pe dinăuntru. Am ieșit pe un balconaș uitat în brațele unei iedere fără scrupule, printre panseluțe cu palme catifelate și clopoței cu sânge albastru. Bărbatu-său a apărut imediat cu o tavă cu tăvălite cu nucă, biscuiți cu miere, caise însiropate, turtițe cu stafide, ceai de zmeur și cafele cu lapte. Noaptea căuta companie, dar întunericul se dusese deja la culcare. Galena s-a lăsat, leneșă, pe spătar și a început să cânte, parcă torcând pisicește, Lili Marleen. Bărbatu-său o acompania la acordeon. Un cântec mai puternic decât pacea, înfipt chiar în inima războiului. L-au pus pe note nemții, l-au preluat și l-au distribuit în filme americanii. Căci Lili Marleen nu e de partea nimănui; dorul de Lili Marleen topește clinchetul armelor care nu o justifică, precum dorul de ploaie a topit ceasurile după-amiezelor lui Salvador.

-Crezi că filosofii germani își puneau pe hârtie teoriile imediat după ședințele de spiritism?

Întrebarea Galenei a mușcat din lălăiala acordeonului, iar acela a scuipat un hohot prelung de râs.

-Eu cred că cei mai mulți s-au pronunțat cu atât de mare elan în privința neexistenței umbrelor, că le-au certificat până la urmă, cu subiect și predicat, călătoria. “Cine e umbra care te însoțește?”, s-a întrebat poetul. Iar filosoful, stăpân pe nervii săi, i-a răspuns: „Coada care își caută păun.” Pavo muticus.

-De ce nu Pavo cristatus? s-a interesat Galena.

-Pentru că încă nu m-am lămurit dacă există cu adevărat păsări albastre sau există doar un amestec de alb și negru ascuns privirii neînvățate cu patima zborului.

-Deștept, nu glumă, acel domn Freud care a despicat voința implicită în trei personaje, mult mai ușor de înțeles. În fond, a pus bazele unei conversații lăuntrice sau poate doar ordine în gânduri, ne-a uimit prin acuratețe soțul Galenei.

-Și totuși Cuvântul se conversa lăuntric încă de la începutul începutului. În fiecare frază pe care ne-o permitem, uneori zgârcit, cu cheltuială puțină, tâlcul se distribuie și în rol de regizor, și de actor și pe post de decor. Iar noi, umili spectatori, căutăm decodor, pentru ca la găsirea timpului pierdut să nu ne mai ferim de noi înșine.

-Ce odor de fată mai ești și tu! Pășește cu grijă, conu’ Mihalachi a angajat mare argintar din șatrele Indului. I-a dat pe mână atelierul din pivniță. Caută lucrătură de inel cum nu s-a mai văzut. Se aud vorbe de cununie. Un mare filantrop i-a oferit o academie întreagă, în America. Are nevoie de recomandare. Gurile rele spun că atârnă de cuvântul tău. Galena m-a prins de încheietura mâinii și mi s-a uitat lung în palmă. A strivit câteva petale de panseluțe liliachii și le-a presărat pe linia vieții.

Bărbatu-său se înhăitase cu imposibilul, chinuind acordeonul cu câteva dezacorduri care-și puseseră nădejdea în Inelul Nibelungilor, în timp ce, copleșit de ușorul lui prier, Peer Gynt căuta pretext într-un alt răsărit.