Lumină de ținut minte

(Dance in the Harem, by Stephan Sedlacek)

Autobuzul a strănutat, scuipând un pumn de praf. Șoferița mi-a făcut semn să-mi mut biroul pe primul set de scaune, născut dintr-o confruntare. Am fi părăsit fără regret locul atâtor fapte, dacă nu s-ar fi ținut de uși o ceată de țigani. Băteau cu pumnii mici mai mult în aer, dar strigătele le erau pestrițe și de mai mult folos. I-am făcut semn șoferiței să le dea drumul. Miroseau a ploaie uitată prin păduri. Nu mai umblau cu bani la vedere. Cea bătrână îmbrăcase un șorț cu pieptar brodat peste fustele înflorate, cu buzunare mari, purtătoare de casă de cultură. M-a prins de mână și mi-a așezat în palmă un ghioc crâmpoțit pe la margini, pe care abia ce-l scosese din buzunar.

-O cauți pe soacră-ta, mi-a spus.

Nu eram măritată, nici cine știe ce perspective nu aveam, dar nu mă costa nimic să-i zâmbesc babei, în fond le zâmbisem tuturor nebunilor adunați să-i cânte prohodul lui Bulgakov. Bătrâna mi-a făcut semn să duc ghiocul la ureche. Ori dăduse domnul Shakespeare altă comandă de furtună, ori vreunul aruncat peste bord își dădea cu ciocanul peste genunchi.

-Hefaistos, a șoptit bătrâna. L-a închis nevastă-sa în dormitor după ce a amenințat-o cu divorțul.

Pentru ceilalți a bătut ghiocul pe spate, după care a început să tragă afară un șir înnodat de eșarfe de mătase. Copiii începuseră să imite galopul cailor de stepă. Mă iluzionam că știam ce voise să spună.

Țiganii au ținut-o tot într-un cânt și o veselie până când unul dintre copii a zărit niște mușuroaie de cârtiță. Șoferița a oprit autobuzul și pentru o vreme i-am privit descântând măruntaiele pământului, în timp ce pe rana serii își făcuse culcuș un suflet de aripi bătrân, vinețiu. Aproape de Obninsk, ne-a făcut semn să oprim un cărturar tras de spate de o legătură de cărți, dar cu privirea la fel de cercetătoare de parcă ar fi putut vedea prin umbre.

-Nu am bani să vă plătesc, dar am să vă spun o poveste.

Am împărțit între noi turtele și merele pe care le lăsaseră în urmă țiganii.

-“Povestea celei fără de care”. Copacii fuseseră făcuți de rușine după ce se dezbrăcaseră până la piele în prezența iernii, deși fuseseră avertizați încă din toamnă să-și facă din velințele ninsorilor paravan. Înfrunzirea i-a amuțit de durere. Numai iarba știe ce chin este să-ți iasă în fiecare an dinții. Dealurile Moldovei ieșiseră un pic gârbovite din hibernare. Tânărul bărbat privea cu semeție de la fereastră, cu mâinile prinse una de alta, la spate. În cine să se încreadă? Pe mâna cui să-și lase suflul? L-ar fi dat bucuros primăverii. Într-o altă viață se dușmănise cu lipsa de considerație a primăverii. Acum nici nu putea să respire fără a-i binecuvânta diminețile. Mavrocordat încă nu bănuia nimic. Îl trimisese să strângă birurile, era printre favoriții curții. Toată viața lui fusese un mincinos. Un mincinos notoriu. Brațele de foc ale iadului se întindeau să-l tragă de brâu în jos. E drept că șobolanii fug de apă, dar el nu avea de gând nici să-și dea foc. Nu-i rămânea decât să se fofileze între apă și foc, deși locul era strâmt, iar pericolele pândeau de pretutindeni. Se întoarse, scoase un cufăraș plin cu taleri de aur dintr-un sipet dosit de niște cărți, îl înveli într-un ștergar de pânză lăsat lângă o lumânare, sărută icoana și se îndreptă spre grajduri. Nu-i ceruse niciodată ajutor lui Dumnezeu, acum parcă o simțise pe mamă-sa sărutându-l pe tâmple. Ce n-ar fi dat pentru un cal înaripat, dar nu unul nărăvaș, era el destul, tânjea după o mârțoagă binevoitoare. Se alinta. Cumpărase pe mai nimic un pur sânge de Arabia de la un tătar care își pierduse mințile după o negustoreasă din ținutul Bistriței. Sărută în zeflemea zefirul dulce al zarzărului de la poartă și în loc să se îndrepte spre Iași, o luă la galop pe drumul Vlahiei. Câmp pe muțește la stânga, câmp descărnat de oboseală la dreapta. Țărani osoși, aplecați către pântecul humei mânau vite îndestulate, odihnind mai la urmă pe cele costelive. Femei cu fuste largi și șorțuri albe aruncau semințe pe slova plugului, căutând din ochi pe Dumnezeu și ploaia. Într-un moment de exaltare, de parcă însuși zborul planetelor se țicnise brusc, scoase cufărașul din lemn de mahon din traista de piele trecută pe sub haină și începu să arunce cu taleri de aur în stânga și-n dreapta. La început țăranii l-au privit cu stupoare, alertați de croncănitul ciorilor date deoparte, de parcă biciul Satanei le-ar fi șfichiuit pe la urechi. Dezmeticiți de primii picuri de ploaie, s-au aruncat în genunchi, strângând banii la piept, înnodându-i în cămeșile căzute grele de sudoare. Se rugau pentru sufletul lui, dar el se puse de-a curmezișul. Le strigă să-și vadă de țară și de pământ, că el avea după ce să bea apă. Se abătu pe la moșie cât să adune banii, bijuteriile și tot ce mai rămăsese nedat în vileag de la ăi bătrâni și porni cu gând de desfătare înspre locurile de pierzanie ale Vlahiei. Simțind însă mânia lui Vodă sfârâindu-i pe la călcâie luă, pe negândite, drumul Stambulului. Sultanul avea o slăbiciune pentru moldovenii căzuți din cer, care înafara faptului că-i umpleau capul cu povești nu prea mai erau în stare de mare lucru. Dar la povești nu aveau egal și dulci la ceas de mare taină le erau cobza și vorba. Moldova nu răbda însă picior de păgân, mai ales că toți îi umblau după zestre. Avea o înțelegere cu Dumnezeu și era vai de cei ce-și uitau cuvântul. Nici Prealuminatul mare sultan și comandant de oști nu știa ce făgăduise Dumnezeu Moldovei, dar ținea cu frică sub o scândură dublă de divan niște cărți primite de la iscoade luate în robie. Nu se arăta, dar somnul îi număra clipele de veghe. Boiernașul Toma nu era decât un simplu mercenar. Un mercenar de suflete. Sultanul îi găsi cu grăbire folos. Îl invită pe seară într-un salonaș vecin iatacului, să se desfete împreună din roadele lui Allah, în timp ce roabe tinere, cu trupuri de viori, dansau pe ritmuri ce nu dădeau gândului pace. Nu se opri din pofte pentru a se întreba de ce anume îi făcuse sultanul așa mare cinste, chiar dacă avea să fie ultima lui noapte, nu era vreme de regrete. Crezu că fusese o nălucă, îi trebuiră câteva clipe ca să se dezmeticească, iar lovitura ca de pumnal arzătoriu nu scăpă privirii veșnic iscoditoare a sultanului. Îi văzuse doar trecerea pe oglindă, cu văl alb căzut pe față, ignorând pe toți cei ce asmuțeau din priviri șerpi de păcate, chiar și pe marele sultan. Sultanul lăsă coșul pieptului să i se îndrepte de sub un oftat. Nu avu curajul să descoasă supărarea Preamilostivului, dar simți că sultanul îi pusese deja viața arvună în slujba dragostei neîmplinite, iar lui, de prost ce era, îi părea bine.