Lumină de ținut minte

A fost odată ca acum vreo jumătate de sută, pe când Țața Floare era fată mare și puricele se lăuda cu drepte ocale, dar pe sub nasuri de burjui deschidea fabrici de șlefuit acadele. Fiecare sat, că nu se vorbea de sit sau de saituri, avea câte un paznic. Și atunci, ca și acum, munca te sfătuia să nu te apuci de furat. Bunicul era paznic la fosile și la cimitire. Într-o noapte, pe când câinele visa la kaiser afumat înverzuit la Paris, au sărit peste gard hoții de voturi. Poarta rămăsese închisă, sârma ghimpată, însă, li se agățase de brăcinari. Unul dintre hoți a mărturisit mai târziu milițienilor că și-a scăpat fundul de bube cu unghiera. Bunicul a dat cu lanterna peste ei, taman când se pregăteau să se ușureze de emoții. I-a sfătuit să-și ia trofeul de sârmă ghimpată și să se întoarcă pe la casele lor. Hoții, care în mintea lor se lăudau deja că furaseră de la tot satul, și-au exprimat intenția de a fura și din extravilan, chiar și o mână de pământ cu os. Bunicul a scos biciușca, că atât îi mai rămăsese, calul murise în toamnă, și i-a mânat dincolo de garduri. Sătenii care veniseră să aprindă candele ocupaților au trecut de partea bunicului. Unul dintre hoți s-a strecurat printre săteni și a încercat să-l lovească pe bunicul, din spate, cu o piatră. N-a simțit decât un corb, care s-a dat de gol. Bunicul biciuise deja fața nemernicului, înfundându-i un ochi dincolo de orbită. Miliția a ajuns târziu, dar a consemnat furtul din avut obștesc. Hoții au jurat furt cu aprobare de la primărie. Numai o secretară păstra legătura cu prefectura.

Pe zi ce trecea hoții își luau nasul la purtare. Aruncau cu pietre în casa bunicului, strigau găunoase, ba trecuseră și la amenințări. Miliția a sfătuit-o pe bunica să facă plângere și să-i dea în judecată. Bunica se luase deja cu Dumnezeu, cum să aibă încredere în dreptatea cezarului?

Atunci s-a întâmplat să fie iarna în care am venit să-mi petrec vacanța cu bunicul. Între mine și bunicul se aranjaseră, ca pe o tablă de șah, hoții. Ăl mai smintit dintre pionii trecuți prin păcură purta un maieu khaki, parcă ars cu acid pe la poale, și le striga tuturor că el scrisese scenariul, ca să ajungă regină. Deși părea că eu și bunicul jucam șah cu tâmpiții, ei se jucau de fapt între ei, și cu câinele.

Pentru că bunica era blândă cu simțirea, bunicul i-a șoptit să se ducă să dea o slujbă la biserică. Bunica nu a vrut să plece fără mine, dar bunicul i-a făcut semn că stăpâneam jocul, primisem diplomă de la primărie.

La un semn am pus lacătul pe poartă. Bunicul a tăiat lumina. Am aruncat peste hoți cu ciuberele cu apă clocotită pe care le lăsase, printre lacrimi și lamentări, bunica, îndesându-le între dinți gheață sticloasă, căzută de pe marginea fântânii. Între timp bunicul i-a legat fedeleș, iar sătenii ne-au ajutat să-i atârnăm cu capul în jos de ulucile gardului, cu câinele legat de picioarele tuturor.

Bunicul a făcut focul în sobă, după care s-a dus să aducă apă rece de la fântână. Bunica, venită de la biserică cu o mână de busuioc, a scos covata și a început să cearnă făină. Eu m-am așezat pe pernele umplute cu pene și puf de pe laița bucătăriei, cu ochii pe fereastră, cântărind pitagorește trunchierile aristotelice ale domnului Rebreanu, calculate la preț pe ster, dar optând pentru găselnița doamnei Ojog cu datul drumului la pisici.

Mai târziu bunica a scos din rolă prima șarjă de colăcuți, coșul de dus flori la biserică împăcase deja merele cu nucile, iar peste pace domnea un ștergar bătrân. Bunicul a aruncat pe plită câteva fire de zahăr și puțină coajă de măr. Mirosea ca-n prima zi. Focul se domolise, nu-și mai prelingea spaimele pe-afară. Colindătorii porniseră prin sat, se auzeau, râzând, clopoțeii. Seara s-a dat deoparte pentru trei bătăi în poartă. Câinele lătra ca nebunul. Pisicile își făcuseră demult culcușuri între țoale, fiecare luând în stăpânire câte un cuptioraș. Bunicul a adus în casă trei regi însemnați cu catifele, care s-au grăbit să-și pună coroanele pe podele. Bunica a adus din cămară plăcinta cu mere pe care o pregătise pentru popă. Numai bunicul nu părea mirat că regii umblau dezlegați. În timp ce serveau plăcintă, unul s-a înecat cu un pic de aluat și în timp ce bunicul se pregătea să-i ofere un pahar cu apă a tras coroana, cu piciorul, sub anteriu. Câinele, căruia unul dintre musafiri îi tăiase sfoara, a încercat să se strecoare și el pe sub anteriu, gata să înhațe coroana. Bunicul a apucat ghioaga pe care o ținea numai pentru cazuri grave de revoluție și i-a scos pe toți pe poartă afară. Înecatul pe uscat alerga ca scăpat din gură de șarpe, trăgând după el și câinele, și hoții. Ceilalți doi regi au îngenuncheat în fața bunicului, promițând ajutor. Îi priveam de la geamul bucătăriei, luând în considerare doar gândurile bune. Bunica a scos colacul cel mare, cu flori pe coajă la poartă, a rupt din el și a dat câte o bucată drumeților, după care a hrănit tot satul.

S-au întors cu colindători din cei pe care îi știam de când erau la grădiniță. Bunicul a pus cele trei coroane de carton auriu, ornate cu petale de flori una peste alta și mi le-a așezat pe creștet. “Sunt de aur pur”, mi-a șoptit la ureche, și chiar părea că se îngreunaseră, iar cărbunii de sub plită încercau să le dea și mai mare strălucire. Unul dintre băieți l-a auzit pe bunicul și a întins mâna să fure una, dar coroana s-a prefăcut în mâinile lui din nou în carton. Bunicul a smuls banda de aur și a pus-o unde îi era locul, iar pe Hamlet l-a trimis în tura de noapte.

Între timp au apărut mama și tata, încărcați nu cu năvoade cu pește, ci cu o valiză și două papornițe pline cu scofeturi de la oraș. Bunicul s-a uitat, gânditor, la mine. “Pe fată am trimis-o cu căruța lui moș Gheorghe, adusese un pachet pentru o nepoată la tren”. Moș Gheorghe își pierduse mâna stângă în război, dar dihăniile tot îi știau de frică. Știa cele mai ridicătoare de pe scaun și cele mai zburlitoare de sprâncene povești.

Bunicul a luat cele trei coroane și le-a dus în casa ceea mare, acolo unde zestrea era păstrată cu sfințenie. Bunica mi-a pus pe cap un colăcuț uns cu apă cu zahăr și ou.

De dimineață, Ion de la Nisipitu a strigat de la poartă că trenul cu hoți a deraiat de pe șine și n-a mai ajuns la mausoleu. Oasele au fost strânse în saci de cânepă și trimise la cuptoarele abatorului. Un metalurgist în halat s-a jurat că a văzut niște plombe zâmbind.

La ziar au dat că ploaia a făcut revelionul la ruși. Între mine și bunicul nu a fost niciodată tăcere.