Lumină de ținut minte

Cum cei de la minister îmi îngăduiseră câteva săptămâni de concediu, iar eu în loc să mă întorc la București mă hotărâsem să le petrec cu mama, pe-acolo pe unde își scotea puii din bârlog dulcea apă a Sucevei, nu-mi rămânea decât să le caut șoferiței, Margaretei și autobuzului adăpost pe lângă o biserică. Confreriile ar fi căutat mai întâi pe la mănăstiri.

În drum spre casă am trecut prin satul care încă îi mai păstra, cu grijă, mamei amintirile. Am găsit una dintre porți întredeschisă. Fereastra de la bucătărie lăsase câteva gherghine să-și strecoare capetele printre ghivecele cu mușcate.

„Și George nu mai vine …” O femeie cu grijile lăsate pe tulpanul care îi căzuse pe umeri țesea pânză curată pentru fețe de masă și pentru ștergare.

“Te-ai rătăcit, doamnă dragă. Apoi io tot le spui la drumeți să stea cu ochii pe tren, că acolo-i drumul către oraș, nu să le fugă ochii după căruță. Groenlanda pune niște turte pe plită, c-o fi flămândă femeia. Astea-s fetele mele, doamnă dragă, Groenlanda, țâne bucătăria, Greenlanda țâne casa curată, iar ceea din vârful patului e Canada, un pic beteagă după oleacă de gripă, ea buchisește cărțile și ne țâne de urât.”

“Dar ce nume-s astea, bunică? Că pe la noi aveau grijă de casă Maria, și Ioana, și Cătălina.”

“Ei, doamnă dragă, acum bărbații s-or îmbogățit din ducă-se pe pustii și nu mai vin în pețit, vin la cumpărături, se discută de cerere și ofertă, și mai presus de toate toți vor fete mari, cu zestre … nu le-ar mai ajunge …”

Groenlanda a scos o mână de aluat, lăsat la crescut într-o strachină acoperită cu ștergar albit la piatra râului și a întins patru turte pe o tablă lăsată pe plită. Când s-au copt le-a uns cu o chișcătură de unt. Am mâncat în tăcere. Canada mă privea cu un fel de adorație copilăroasă, când am plecat i-am lăsat cutia de fondante pe care o cumpărasem pentru mama. Am făcut schimb, de fapt, pentru că la plecare bătrâna mi-a împachetat în hârtie de ziar un buchet de gherghine, după care ne-a stropit pe toate cu o sticluță de agheasmă. De drum bun și de bun rămas.

Am ciulit urechea la șuierul trenului. Drumul spre haltă era pustiu. De la jumătate casele se trăseseră înapoi înspre sat, de am rămas să mă plâng câmpului și serii care îmi călca pe urme. O fi halta o gară mică, dar cântecele fac invitații dintre cele mai bizare. Nu am apucat să mă așez pe banca tăiată drept, dintr-un pom care le ținuse de umbră bunicilor dinspre mamă ai cuconașului Eminescu – pe unicul perete de zidărie erau scrijelite niște versuri – când au năvălit, fără considerație pentru zgomot, pețitorii. X-Men. Costume negre, ochelari negri de soare, ochi de corb și în loc de baston detector de pisică neagră. Erau urmați îndeaproape de taraful domnului Maraux: „Nu mai e demult o lume a bărbaților, dar ce-ar fi clica noastră fără o femeie care să ne ia la trei păzești …?”. Istoria ne-a învățat că dacă nu ai pâine, dai cozonac, iar dacă nu ai chitară electrică, e bine să iei lecții de scripcă.

M-am uitat pe telefon, să văd dacă mai aveam minute internaționale. Numai șapte. L-am sunat pe domnul Putin, căci fusese singurul care făcuse eforturi să îndrepte deraierile cauzate de cetățenii cu domiciliu de buletin la Casa Bulgakov, și i-am cerut un avion, nu ca cel folosit de preș-ul de la București, că acelea încă mai păstrau miros de vătaf instruit în limba franceză.

Avionul a aterizat pe un alt, încă un, câmp de cartofi ridicați la rang de barabule. I-am poftit pe X-Men să se instaleze confortabil. Taraful trecuse deja la Marșul Radetzky. L-am rugat pe pilot să îi aterizeze pe fremătători nu la casa cu trei fete și un dor nelămurit, ci pe răcirea sentimentelor Groenlandei, să-și caute singuri de sănătate. Eschimoșii să fie sfătuiți să nu îi jignească pe cei dandy cu gusturi fine cu carne de pește și grăsime de focă, ci să le fie livrate băuturi americane carbogazoase, semipreparate cu ulei de palmier, lapte reconstituit, ou inversat din găină imprimată și foarte multe prafuri cu arome care să le aducă aminte de afacerile cu supermarketuri. De acolo să ne dea un semn și nouă dacă e posibil să strângem la borcan auroră boreală. Banii dumnealor, declarați virtuali, nu pot cumpăra ceea ce mânuțele lor pot face pentru umanitate, prin abstinență la rachiu de marmeladă.

Nici nu pot să vă spun dacă am ațipit sau istoria a luat-o un pic înainte, dar muzicanții erau tot acolo, imitând cântări duminicale.

Mama mă aștepta în hol, cu trei candele.

„Mergem la cimitir. N-ai apucat să vezi pe unde a adormit frate-tu.”

Am lăsat valiza, prăfuită după mersul cu trenul, la ușă, dar am luat buchetul de gherghine cu noi. Încă mai există cazuri de: nu-i pentru cine s-a menit, ci pe unde s-a nimerit. Fusese o vară cu dor de ploaie, scaieții își făcuseră de cap pe cărăruile dintre morminte. Noi fugeam de ei, ei după noi. Morții se foiau pe sub dalele de piatră.

„Ce au de nu se odihnesc?” Mama s-a uitat la mine de parcă căpiasem, și-a făcut o cruce mare și a aprins candelele. S-a făcut liniște. Pe o ramură de brad se dădea în spectacol o ciocârlie.

Între vii și morți se auzea doar respirația lui Dumnezeu.

Ce e omul, prietene? Un circar care și-a legat picioarele de o scândurică care s-a rezemat pe un cilindru, o formă din acelea care nu poate să stea pe loc. Diavolul îl gâdilă pe la subsuori, iar omul trebuie să învețe să nu ia în seamă zvâcnitura pielii. Pentru fiecare clipă în care omul rezistă, Dumnezeu luminează câte o surcică, treptele scării care duce la cer. Dar omul va putea să urce numai atunci când degetele diavolului, neluate în seamă, se transformă în pietre și cad.

“De la un timp o găseam dând de una singură noaptea la o parte. Asculta depărtările de parcă cineva o striga pe nume. Eram fericit când porneam la drum, atunci simțeam că o parte din sufletul ei își aducea aminte și de mine. Cei înțelepți o așteptau și o urmau. Cei plătiți să-i taie calea sfârșeau în friguri sau chinuiți de arșiță. Cei ce luptaseră cu ea se juraseră că din ochi-i văzuseră picurând răzbunare.

„E un timp al iertării”, îi spuneam, aproape cerșind.

„E vremea să ne însoțim la drum cu Adevărul, Dumnezeu nu poate călca pe minciună fără a ne strivi și pe noi. Trebuie să plec. Întoarce-te acasă! Ți-am pus în teșchereaua de sub șa o scrisoare pentru Vodă. Nu ai a te teme.”

„Nu te las singură. Nu între primejdii. Rămân cu tine.”

„Boierule, tu însuți atragi parte din primejdii. Du-te, mi-e scris să merg pe calea lăsată mie de Dumnezeu.”

Am refuzat să plec, așa că m-a lăsat ea în urmă. Nu știu ce mi-a dat să beau, cu ce m-a vrăjit, dar în a treia zi m-am trezit fără ea, iar vânturile au avut de grijă să-i șteargă urmele. Am trimis vorbă acasă, dar am rămas printre străini. Uneori mi se pare că o mai văd, dar pelerinele și anteriile țăranilor o ascund vederii până dau să mă apropii. De câteva ori mi s-a părut că i-am zărit crucea pe coapsa câte unui călăreț. Dacă era ea, nu a dat niciun semn că m-ar fi zărit și ea pe mine. Barzii îi compuseseră cântece, drumeții povesteau despre ea la lumina focului. I se spunea Fata Morgana, dar eu știam că nu căuta să amăgească, ci să vindece sau să pedepsească. Pe unde soarele pârjolea, ea aducea, fără să se laude, ploaia.

La Ierusalim, de sub pietre începuseră să crească flori. Nu există așteptare fără pace.”