Bani nemunciți pe ochi împietriți
„Pe cine-așteaptă, gândul unde-i zboară?”
„Nu te încrede-n fluturi, pricina lor e amară.
De calmul mâinii care a crescut-o
depind și secera și absolutul.”
Fărădelegea de tăciune s-a lăsat curtată,
Ea nu se-ntreabă, ea este cea așteptată.
Meteahna sinuciderii împarte lumea între zi și noapte,
din iarbă coroane imaculate ascund amenințări în șoapte,
„Parfum!”, își strigă cardinalii refuzați de cruce,
pe umeri numai cerul se lasă și se duce.
Cei patru bidivii își strigă carul mare,
doar păpădiile privesc cu ochi de lemn la marea înfruntare,
castele de nisip duc trena deșertului pe coate,
“Adu-ți aminte de jurământul ascuns al Mării Moarte!”.
Cum ai putut să crezi că dintr-o lume poți să cânți tu două?
Dreptatea întoarce împotriva clepsidrelor tăișul cifrei nouă.
Monarhi, monahi și măști căzute de pe sceptre
au coborât penumbra coșciugelor minciunii ca pe niște trepte,
între volane de rochii de mireasă și de văduvie
nu mai e loc decât pentru trecutul iubirii din pământ spre veșnicie;
numai în perfecțiunea inelului ce-a plâns lutul,
sfârșitul e același în chip și-asemănare cu începutul.
“Vă știu pe cei ce-ați ridicat zâmbete false către mine,
veniți din noaptea vinului acrit în vine,
pânza corabiei ați încercat s-o vindeți la talcioc,
ce-a fost împăunare nu va mai fi noroc,
din unghi ați decăzut în colți de fier,
din piatră seacă ați rupt din piramidă un echer,
cu fiecare strop de ploaie ce mi-a căzut în palmă
v-am blestemat condiția umană.”
Cei ce-au mușcat din trupul celui ce a pătimit
ard ignorați de propriul răsărit,
cenușa nu cunoaște zbaterea de sămânță,
doar ploaia-L însoțește pe Cel ce se pronunță.
Eu cred chiar dacă nu mă știu,
eu, cel ce n-am fost bun decât să scriu.
Lumină de ținut minte 