A fost odată la fel după cum se întâmplă și adeseori, a fost odată un Împărat și numai unul, al tuturor văzutelor și nevăzutelor, al tuturor gânditelor și negânditelor. Până și Lui au vrut să-i fure angajații prototipurile și împărăția dar au fost trimiși în vieți de corecție, iar la recidivare fără dezvățare au fost lăsați să cadă în necădere și în sfârșit fără alt început. Avea Împăratul acela mare grijă de împărăția Lui, lăsându-și supușii să-și poarte singuri de libertate, pentru că Împăratului îi plăcea și încă îi mai place Adevărul la simplă alegere. Și mai avea Împăratul și odrasle împărătești, un băiat și o fată. Când supușii i s-au îndepărtat de cele bune, înșelați de cei ce urlau în pustiu, băiatul i-a cerut voie Tatălui să coboare cu laudă și înțelepciune. Supușii însă nu au recunoscut Fața Luminată și s-au împotrivit învățăturii. Cei care au ales să vadă au părăsit întunericul găsindu-și singuri calea. Ne(re)cunoscătorii l-au vândut pe frumosul Fiu de Împărat morții. Împăratul tuturor văzutelor și nevăzutelor, al tuturor gânditelor și negânditelor și-a adus Fiul înapoi lăsând celor cu chip de om dar purtare de animale povara durerii și aroganța lipsei de fericire. Păcatele au sărit pe cei slabi, plătindu-le sufletele cu bani mai grei decât jurămintele.
Mii de ani au trecut și supușii n-au învățat decât să adune în risipă. Într-o zi fetei de Împărat i s-a făcut milă de suferințele fără taină și de tainele condamnate la moarte și regret și a cerut să coboare printre cei ce deveniseră străini. Cei ce respiraseră întuneric își pierduseră dreptul la Lumină. Înlănțuiți în propria zeflemea și deznădejde au recunoscut totuși secunda de după pana de curent, dar au crezut că pot găsi drumul și prin întuneric. Nu l-au găsit. Minciuna dispare la fiecare atingere de Adevăr. Învățații cu năravuri cu aere de munte au crezut că vor fi invitați și așteptați cu covor roșu și articole biblice. Nu i-a mai văzut nimeni. Nu s-au mai văzut, nu s-au mai auzit, au încetat să mai existe. Până și umbrele dispar.
Totuși, cei care se supuseseră vânturilor, vremelniciilor și răului nu-și pierduseră însă de tot cavalerismul. Deși se așteptaseră să vadă un flăcău pe cal înaripat și mâncător de jăratic și-au domolit mirarea și s-au oferit, politicoși, să poarte crucile grele precum păcatele în care se otrăviseră. Nu numai că și-au luat singuri crucile în spinare dar au început, benevol, să-și facă ordine și în propriile păcate, păcate dintre cele mai încăpățânate. Cortina de întuneric a căzut, trasă la pământ de speranța renăscută a tuturor supușilor. Răul a fost îngropat sub crucile suferințelor, pentru totdeauna.
Lumina a fost, este și va fi. Nimeni nu se poate ascunde.
A fost odată și mai este și astăzi, nerăzgândindu-se nici mâine, un Împărat cu odrasle fără egal, El Însuși fără sfârșit, și o împărăție binecuvântată.
Lumină de ținut minte 