Lumină de ținut minte

Dimineața a venit așa cum vine de obicei, pâș-pâș, cu soarele gata să-ți intre în ochi, dacă nu ți i-ai clătit deja cu apă. Ce apă? De jur împrejur erau numai pietre și un destin nisipos. Până a apărut șoferița cu două nuiele, umblând ca oarba să vadă dacă a înțărcat mutul iapa. Când am întors capul, am văzut că se oprise în dreptul unor frunze mari, ca de brusture, pe care nu îmi aminteam să le fi văzut cu câteva minute înainte. Dar șoferița era în stare să scoată sateliți naturali din buzunar și să-i anine de firele luminii ca pe globuri în brad. Odată, la o eclipsă, mi-a spus că legase toți sateliții artificiali între ei și că, dacă o mai enervau mult, cu GPS-ul lor cu tot, avea să-i tragă ca pe fierul vechi și să ridice din ei un turn, să se sature scutul piramidal al domnului Macron de atâta incitare la giocondizare!

Numai urechile nuielelor de sălcii fuseseră în stare să audă susurul de izvor, un izvoraș, de fapt, fugit din calea plasticului. Ne-am dat cu apă pe față; când am dat jos ștergarul de pe ochi, un cârlionțat cu pălărie proptise deja un coș cu ouă în dreptul nostru.

-Au rămas de la Paște.

Șoferița m-a luat deoparte și mi-a spus că erau ouă de șarpe. Între timp, cârlionțatul încerca să bea apă, dar apa fugea de el. Izvorul și-a înghițit susurul și dus a fost! Cârlionțatul a apucat să-și umezească buzele cu câteva picături rămase pe frunze. De ciudă, a rupt frunzele. Din urmă, a apărut o babă care se certa cu niște frați de-ai cârlionțatului. Baba le-a dat un dos de palmă, ăia au împins-o pe coșarca cu ouă. Nici măcar cârlionțatul nu a apucat să le numere și acum erau omletă!

Baba s-a ridicat mintenaș și, folosindu-și pumnul ca pe o ghioagă, i-a pus la pământ. Dintre ei s-a ridicat unul, Benjamin, cu o bucată de marmură în brațe; pe ăia îi pusese dracul să-și facă groapă în sine. Primul cârlionțat a scos din betelia pantalonilor o batistă, a fluturat găselnița deasupra capului și panaramele s-au adunat ca la discotecă. Baba a scos din buzunar un cuțitaș și niște usturoi verde. În locul coșărcii, picotea la foc mic o oală cu mâncărică de păstăi. Baba a tăiat usturoiul bucățele, după care i-a invitat pe căutătorii de meduze la degustare. Nouă ne-a făcut semn să ne vedem de drum.

Baba și șoferița formau un duo redutabil! Dintr-o dată cerul s-a umplut de ciori. De unde ciori? Apoi am crezut că erau curmale. Toți și-au dus palmele la urechi, să nu se molipsească de tuse măgărească. După aia l-am văzut pe moș Șmuțic. America trimisese niște baloane în loc de avioane și alea aruncau balastul, înainte de a-și face harakiri. Șoferița a alergat la autobuz și am crezut că avea să scoată de sub scaune un spital sau măcar o praștie, să-i trimită pe sandilăi de unde au venit. În loc de toate câte ar fi putut trece de radarul de la Deveselu, a scos o mănușă de baseball. Cum îi prindea, cum îi arunca mai departe!

-Unde-i trimiți? i-am strigat. La bulgari? Vezi că ouăle erau de șarpe și nu le-a crescut pene!

-În America. Arcă nu mai au, pene nu au și de la atâția hoți și retrocedați li se scufundă intelectul. Cu suflet cu tot.

-Le faci Atlantidă?

Râdeau și baba și șoferița, de parcă Moby Dick anunțase mare bâlci de Sânzâiene. Ăia plăteau oare taxe, că pe acolo cocoșul nu putea face decât ca peștele, de trei ori?!

Baba a mai scos de sub fuste și un bici, cu care i-a mânat pe sandilăi spre Marea Moartă. Avea să le dea câte o undiță și un set de cărți de joc, ca să-și poată prezice unul altuia norocul peste care dăduseră. Mirosea sulfuros.

Eu și șoferița făcuserăm rost de niște liniște și pace, dar nu aveam cui da de pomană. Lângă autobuz a oprit un biciclist, bicicletă rece, fără cristale Swarovski, și mi-a pus în brațe un coș cu flori. De la adevăratul domn Eli, cu recunoștință. M-am uitat înspre șoferiță, dar ea se apucase deja să dea cu aspiratorul în autobuz. Am tras de o floare din coș, să mi-o pun la ureche, și în locul ei a crescut alta. Ce se întâmpla în jurul meu era o colecție de literatură ediție princeps, de-aia aveam mereu impresia că cineva mă striga, în somn, bibliotecă.

Șoferița a hotărât că aveam să mergem la Ierusalim.

-Iar, ce ne tot învârtim pe acolo?

-Te duci să-ți iei biserica înapoi.

-Da’ nu-i a mea!

-Ți-am făcut acte. Au vândut ca să nu înghită porumbelul.

-Și ce să fac eu cu o biserică?

-Deocamdată o închizi. O deschizi când ți-o spune Dumnezeu s-o deschizi.

Mă uitam la ea și parcă vedeam o tufă de rododendron înflorind.

Ca și în Palestina, în Israel domneau dărâmăturile. Mă durea un pic spinarea, aș fi plecat acasă. Până a apărut șoferița cu un escadron de excavatoare și de buldozere! O dată s-a uitat urât și toate camioanele au îngenuncheat! Mă gândeam cu groază că iar aveau să facă din dărâmături un Dubai sau ceva, obligând niște clovni să-l caute pe Nemo. Șoferița dirija deja mizeria către West Bank. Mă uitam înspre ea aproape dojenitor.

-Iar te mâțâi pentru toți proștii! Nu le împrăștiem, facem un turn, să vadă oamenii ce-au fost în stare să facă și să dreagă! Atât!

Parcă vedeam turnurile copilăriei mele, acum întoarse pe dos, decrepite, beton și fier forjat, miros de praf încins, fără scări, fără perspectivă. Turnuri de moloz, ca niște degete rupte, arse de ambâț prostesc, proptite în betoane ucigător de nesimțitoare.

Mi-am întors privirea către Israel. Lacrimile erau pentru ce-mi promisese și mie Dumnezeu, un loc unde să nu-mi mai fie dor de acasă. Ce-a încercat Dumnezeu să le spună oamenilor și ce-au înțeles ei! Dumnezeu e el însuși o țară, numai tâmpiții mușcă din praf și apoi îl țin sub limbă până li se încleiază lipsa de cuvinte.

Șoferița lăsase în urmă pământ fără părere de rău. Am scuturat florile din coș de semințe. Pentru ploaie nici măcar nu am avut bani. Șoferița s-a întors zâmbind, a văzut grădina, ploaia îi spălase privirile de supărare.

-Ploaia de unde ai scos-o? Sper că nu mi-ai umblat prin lada cu scoarțe.

În autobuz o fetiță o cânta pe Katiușa. M-am uitat exasperată către șoferiță.

-Să nu-mi spui că ți-ai găsit ajutoare pentru munca patriotică!

-Nuuuu, pui de țarină, acasă o strigau Ecaterina. Vrea să se facă academician.

Am început să râdem ca două proaste. Ca două proaste cu doctorat în biologie.

Altădată i-au spus Israel. Acum era o grădină cu flori, fără picior de om în ea. Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat.

„Lumină lină lini lumini

Răsar din codrii mari de crini”.