Lumină de ținut minte

Despre drum nu mai știam dacă urca sau cobora. Mama se apucase probabil să frământe la colăcuți, noi scăpaserăm de circ, dar din absurdul închinătorilor la graficele meteo se născuse o invitație la teatru. I-aș fi spus mai degrabă incantație pentru că pe scenă fuseseră aburcate niște cutii negre, ca niște cazmale de pietrari lăsați fără iertare, între care fuseseră striviți câini. De o parte și de alta a drumului ieșiseră, ca din pământ, margarete și romanițe. Bumbișorii, ca niște struți, își îndesaseră capișoanele între niște frunze vopsite ca ouăle de Paște.

Pe scenă aștepta diavolul. Își construise un fel de jilț împărătesc din lemn de trandafir, de pe care trona, picior peste picior, cu un pahar plin cu nisip în mână. Părea destul de agitat, semn că nu stăpânea întreaga regie, de parcă spinii l-ar fi deranjat la șezut. Doi ciocli, tatuați până și între degete, au adus-o la rampă pe Margareta. Maestrul, care acum avea cioturi unde altădată fuseseră aripi, aștepta, ca lovit de tesla unui satelit artificial, pe un ecran care deja se despărțise de calculator și pentru care nu fuseseră recomandate cuvinte. Margareta nu era de acord. Diavolul, care semnase până și aberațiile scenografiei, i-a strigat Margaretei să se dezbrace. Un fior a străbătut mulțimea adunată, măștile sextei Bulgakov au căzut.         

În locul lor au rămas niște moșnegi mâncați pe jumătate de boala de pușchea pe limbă, ale căror gâtlejuri se uscaseră după câtă salivă irosiseră pe bilet. Margareta, un produs al școlii de feminism acreditate de ultima mare ploaie, nu părea să fi urmat cursuri de salvamar.

Până să apuce Margareta să-și dea jos broboada, Maestrul a fost dat la o parte de pe ecran de niște broken-news. Atunci, mări se făcu cât gândul și cât pământul taman șoferița, care se năpusti, înarmată doar cu o biciușcă de strunit ponei, asupra ecranului, lăsându-l și fără pixeli, și fără rânjet. Diavolul căpătase o paloare de pretins domn Eli și poate tocmai de aceea biciușca, de parcă ar fi căutat o lacrimă, i-a luat ochii. O cușcă de metal, din recuzită, i-a căzut peste cap, închizându-i mințile într-un fel de pentagon care datorită luptei pierdute deja cu gravitația s-a schimonosit într-un heptagon, lăsat deschis pentru ce avea să vie. Din diavol s-au desprins bucățele care au încercat să dea fuga spre cer, transformându-se în jocuri de artificii pe cât de frumoase pe atât de instantanee, înspăimântând însă ciorile rămase fără par. Pe la ureche mi-a trecut o șoaptă, adevăratul Eli sistase vântul din pupa corabiei nebunilor.

Singură Margareta, la fel ca lumea care nu se oprise să privească, se așezase pe jilțul peste care își așezase broboada și încerca să-și repare tivul de la rochie, agățat de ieșirea din scenă, în frisoane, a celei ce purtase mască de Marie-Antoanetă. Împreună cu șoferița am luat-o cu binișorul și am dus-o la autobuz.

-Ce țară-i asta? a întrebat, parcă trezită dintr-un vis.

-Țara Lunii, a răspuns șoferița, după care a trimis o scânteie către motor.

-Țara Lunii, a recitat frumos Margareta, ca la o serbare de abecedar.

Într-o țară în care locuitorii se pregăteau de bocete și parastas, s-a instaurat domnia zilei de Luni, care fusese trecută, din greșeală, pe o listă de ghinioane, de către niște putori.

“La primul popas și-a dat jos mantia neagră și a strecurat-o sub șa. Era îmbrăcată toată în alb. Capul și fața îi erau acoperite de un văl tot alb. De la cingătoare, dintre falduri vaporoase, abia de se lăsa zărit un pumnal bătut în perle sau poate o cruce, un avertisment că ducea pe umeri legea pământului. La primul târg de sclavi a scos din mânecă un fel de lasou de mătase cu care a scos dintre stăpâni copiii și femeile. Acum nu ne mai urmăreau doar oamenii sultanului, dar și bestiile. Mânuia pumnalul la fel de ușor precum mânuia lasoul de mătase și paloșul. Nopțile erau viclene așa că dormeam spate în spate, gata de atac. Caii, cai fără patrie, nu dormeau niciodată. Duceam după noi o herghelie, gata să poarte copiii și femeile scăpate din iad în satele rămase credincioase. Într-un astfel de moment lăsat să se prelingă pe cale de rouă, am întrebat-o de nume. Tocmai atunci și-a găsit luna s-o spele cu lumină pe față, de parcă Dumnezeu îi poruncea să nu mă facă părtaș la slujba învierii. Nu puteam s-o privesc dormind, așa cum nici ea nu știa că-mi furase somnul, dar inima mea bătea odată cu a ei, iar din șira spinării se prelungea, ca dintr-o rugăciune, o coloană a infinitului.

Urmăritorii mai că ne prindeau din urmă. Odată, la un han, a fost cât pe ce să cred am pierdut-o. Plecasem să grijesc de cai, iar când m-am întors am găsit-o înconjurată de ieniceri. Dintr-o mișcare i-a pus la pământ și a tras ușa după ea. Slujnicele care purtau pe umeri tăvi cu de-ale gurii pentru pelerini le-au blocat ieșirea. Am scăpat ca printr-o minune. Între timp frumosul ei costum alb se stropise de sânge, dar îndrăznesc să spun că salvase mai mulți decât lăsase în urmă. Un gând mă întărâta, dar în același timp îmi dădea pace: Dumnezeu și femeia de lângă mine se țineau de mână.

Zilele și nopțile treceau sărutând răbojul, de parcă știau că avea să se scrie despre ele. Eu însumi ticluiam la însăilare, atent să nu-mi scape nicio bănuială. Oamenii sultanului se apropiau până aproape să ne tragă pe lance ciubotele, dar apoi se pierdeau de parcă i-ar fi tras vânturile în piept. Atunci mi-am pus pentru prima oară în minte că de fapt oștenii sultanului îi fereau drumurile, ținând la distanță hoardele sălbăticite, că fusesem prins într-un joc despre care nu știam nimic. Mai târziu aveau să-mi fie confirmate neliniștile, sultanul îi găsise în mine cel mai credincios supus. Care dintre noi o iubea mai mult?

Între timp înaintam în deșert, dar de câte ori mă uitam la ea vedeam o fântână de apă vie.”

Am lăsat cuvintele de carte să-mi vegheze somnul. Ne-a trezit pofta de viață a clopotelor. De ce trag clopotele, Mitică? De bucurie. Au topit tunurile și au făcut din ele, iar, clopote. Preoții care dormiseră pe aceeași pernă tare, ca a poporului, și nu în așternuturi de pene și puf, ieșiseră să vestească sărbătoarea din ceruri: lui Dumnezeu i se născuse cel de-al doilea copil. Ningea cu flori.