Lumină de ținut minte

Fiecare sat are câte o poveste îngropată la marginea cimitirului, cu cruce de lemn, lăsată să se stingă și să se usuce fără vreo mângâiere, doar cu strigăte de trandafiri sălbatici sau umbră de mesteacăn.

Felix a fost frumos de mic. Nici măcar numele nu i se amesteca cu d-alde Ion, Gheorghe, Constantin. Maică-sa și taică-său erau oameni simpli, care-și chirciseră în suflet secretul nașterii lui. Felix era fiul surorii mamei care îl crescuse, violată de un conte străin, aflat în trecere pe la casa de vacanță a vărului său, un politician cu arbore genealogic burghezo-moșieresc. Lena culegea fragi din pădurea de la marginea satului, cu alte fete din sat, când a fost prinsă, trasă în vechea casă a pădurarului, o cocioabă pe care sătenii o considerau blestemată, după ce pădurarul se spânzurase în timp ce popa citea din Evanghelie, la biserică, siluită și lăsată la mila Domnului. După ce a născut, în casa unei mătuși din zona Mehedințiului, a chemat-o pe soră-sa, i-a dat băiatul în grijă, i-a spus că îl cheamă Felix, după care s-a aruncat de pe pod, să n-o găsească nici Dumnezeu. Aglaia a crescut copilul cum s-a priceput, deși aroganța și lipsa de respect a băiatului a făcut-o să se gândească de multe ori să-l pună într-un marfar, ca pe câinii de prisos, să i se uite de nume.

Când s-a făcut bărbat, disprețuind și fiind disprețuit de tot satul, i-au lăsat casa și și-au încropit gospodărie din ce le-a rămas de pe urma bunicului de la munte, cel care îndurase cel mai greu pierderea Lenei, casă despre care Felix nu știa nimic. Bărbatul Aglaiei dispărea uneori la sfârșit de săptămână, motivând că are grijă de niște rude din partea Dobrogei, în timp ce se apucase deja de reparații la casa de la munte.

Felix umbla după toate fetele din sat și multe îi cădeau ca dudele pe față, deși, de gura popii, se ținea cu una Agripina, frumoasă la rândul ei și aprigă, după cum îi era și numele. Marea le-a fost tutror mirarea când s-a însurat cu copila de șaisprezece ani a pălimarului, o fată subțirică, ștearsă și nu foarte vorbăreață. La nuntă a dansat doar cu Agripina, în timp ce mireasa s-a scuzat și s-a dus la culcare, a doua zi începea secerișul grâului.

Au avut trei copii, dar fata nu părea să se fi îndrăgostit de Felix, deși bărbatul se însurase doar pentru a fi adorat. Anița îl privea cu același interes ca pe vaca care își căuta drum de la pășunat spre grajd. Ce nu încercase Felix?! Degeaba. Îi dăduse timp să mai crească, pierduse timp încercând s-o învețe cum să-l iubească. Degeaba. Anița își strângea cu dragoste copiii la piept, iar pe el îl privea ca pe secretarul de la Primărie, venit să asiste la recensământul animalelor.

Ideea i-a venit la crâșmă, cu Agripina pe genunchi, privind galeș la nevasta crâșmarului. Spre seară, dus acasă de nădejdi trase în piept din vlagă de răchie, Felix își întrebă nevasta ce-și dorea ea cel mai mult și mai mult pe lume. Anița a răspuns fără să ezite: „O fântână”. Cu trei copii alergând prin curte și casă mare, de ținut cu fală, că Felix se ținea fudul, deși își murdărea mâinile mai mult pe la crâșmă, femeia căra apă tocmai de la fântîna din mijlocul satului.

Felix a tocmit niște fântânari, supraveghind lucrările: să nu fie prea rotundă sau prea adâncă sau prea întunecată. Fântânarii își vedeau de treabă, că se înțeleseseră la preț, și-i răspundeau în dodii, să înțeleagă ce-o vrea. A cerut să fie și el coborât pe sfoară, să inspecteze lucrarea, dar, încercând să lovească un perete, să vadă dacă nu e treabă de mântuială, și-a rupt piciorul. A încercat doctorul să-l repare, dar o bucată de os se făcuse așchii, avea să trăiască cu durerea de braț.

Anița a chemat popa să sfințească fântâna, sub privirile piezișe ale bărbatului. Într-o seară, întorcându-se de la crâșmă, Felix a împins capacul de pe fântână și a scuipat cu năduf. Tot atunci s-a întâmplat să se afle în trecere luna, lipsa de bun simț a bărbatului oprindu-i-se pe obraz.

Cam la vreo lună, Felix a dispărut. Tot la o vreme de seară, tot întorcându-se de la cârciumă. L-au căutat prin satele vecine, au răscolit fântâna, l-au dat la Interpol: nimic. La patruzeci de zile i-au făcut slujbă la biserică, deși cuvintele popii parcă nu se legau unele de altele, se mâniase Dumnezeu.

După câțiva ani, niște vecini au plecat în concediu, pe litoral. Pentru că își luaseră copiii cu ei, au făcut o vizită la delfinariu. Vedeta spectacolului era o morsă care nu făcea nimic, în timp ce delfinii se dădeau peste cap să facă copiii să râdă. Lui Ilieș, vecinul de peste drum al Aniței, care rămăsese în casă cu copiii, i se păru că morsa aceea blegoasă și nesimțitoare avea exact privirea lui Felix. Le-a atras atenția și celorlalți și toți au făcut fotografii cu telefoanele mobile.

La întoarcerea în sat, s-au dus și i-au povestit popii despre ce le trecuse prin cap, arătându-i și fotografiile. Popa le-a citit o slujbă, să se curețe de ducă-se pe pustii și de nisipul de pe plajă. Nevasta unuia s-a dus, totuși, să-i spună și Aniței. Femeia nu și-a manifestat curiozitatea, iar în anul acela și-au petrecut cu toții vacanța la bunici. Când, mai târziu, au ajuns în concediu și la mare, delfinariul fusese preluat deja de o companie privată, care dădea spectacole doar pentru corporatiști.

Pe mormântul unde nu s-a odihnit niciodată Felix, copiii au uitat un volum din Legendele Olimpului.