La ieșirea din minister aerul curat mi-a dat buzna voios în gânduri, deschizând ferestrele și scuturând împletiturile de cordele de pe neuroni. Singurul filantrop care nu mă ștersese de pe ștatele de plată mi-a scuipat pe frunte doi stropi de ploaie, să nu-mi fie de deochi. Corul filantropilor conosori care se agățaseră de mențiunea ministrului dezaproba, fără doar și poate, gestul primordialului. Oamenii bogați, năuciți de cât de profitabil s-au vândut, au dat de pomană cam 10 lei din fiecare milion adjudecat, dar au făcut atât de mare tam-tam de ipocrizia lor încât și-au obosit și îngrețoșat propriile rețele de mass-media. Cetățeni în căutare de divertisment au dat din înțelegere a mirare, buimăciți la rândul lor de câtă avere atârnă de pe rastelurile orelor de vârf. Oamenii bogați nu plătesc reclame, fac schimburi de timpi între ei. Generozitatea bogătașilor n-a fost în anii din urmă decât un troc, cei care au plătit de fapt pentru legitimitatea actelor de caritate au fost oamenii obișnuiți. Artiștii îmbogățiți și-au donat și ei din creații, de parcă gândul cel bun i-ar fi pândit cu sărăcie. Cu toții au luat la schimb inocențe de fete tinere. Oamenii bogați mănâncă bani, pe ascuns, crezând că îngurgitarea le dă valoare. Mi-am adus brusc aminte de cuvintele profesoarei mele de limbă și literatură română din liceu: “Toți intelectualii pupă metaforic icoana ciobănașului din Miorița, dar când îl întâlnesc în autobuz se plâng că pute a brânză”. Cum de mă lăsasem antrenată în cel mai bizar șir de evenimente? Epsilon se drojdise. Sau poate visam. Legitimația pe care încă o strângeam în pumn, aproape rănindu-mi pielea, atesta însă, precum roșul țipător al secretarei, că eram deja angajata ministerului. Un gând pierdut de culise îmi sugera că jocurile fuseseră demult puse la cale. Nu există bunăvoință sau altruism și nici perfecțiune în întâmplare. Noi oamenii suntem întâmplări, întâmplări decăzute din perfecțiune.
Ca să nu mă prindă ploaia înainte de a bucura rudele taximetristului, am concluzionat că oricum nu aveam altceva mai interesant de făcut, iar de curiozitate aveam timp să mă descotorosesc la începerea muncii de teren. Anonimul filantrop mizase pe un full, chiar și de sub tivul unei mâneci scurte. Între timp ar fi fost mai bine să mă apuc de cercetări în domeniul lecturilor suplimentare.
Cu o zi înainte de plecare m-a sunat secretara ministrului. Marele binefăcător al planetei trimisese deja pe cineva să mă întâmpine la aeroport. Scopul călătoriei și strategia de abordare aveau să-mi fie explicate în amănunt.
Pe timpul zborului m-am întrebat de ce Moscova. Singura explicație din nota de subsol duhnea a perplexitate: pe mama o chemase de-acasă Rusu. La aterizarea pe aeroportul Sheremetyevo una dintre stewardese m-a luat în primire, livrându-mă apoi grijuliu unui culegător de bagaje care le suise deja pe-ale mele pe spatele tăbăcit al unui cărucior. Trecea probabil printr-o zi bună, căci un zâmbet larg i se agățase, îndrăgostit, de chip. A turuit și-n verzi și-n uscate până la ieșirea din aeroport. Avea o voce răgușită, târâtă prin păcat, dar cuvintele cădeau melodios pe zumzetul închipuitelor îmbrățișări de bun venit. Gândurile mele îi țineau isonul: odin, dva, tri, chetire, pyat’, shest’, sem’, vocem’, devyat, decyat’. Și mama și tata studiaseră rusa la școală. Bunicul, deși îi ignorase cu eleganță pe slavi, mă avertizase în privința ochilor negri.
Mă aștepta o limuzină albă. Am început să râd și zău că auzeam reverberațiile Siberiei scuturându-se de ninsoare. Mai lipsea păpușa îmbrăcată în dantelă albă, lipită de capota alaiurilor de nunți! Dar nu de nuntă mă pregătisem eu cu religiozitate, ci mai degrabă de o audiență la Sfântul Vasile. Șoferul a coborât din mașină, umerii căzuți așteptând să glumesc pe seama spirtoaselor taman în casa cazacului. Ce au în comun toate serviciile secrete din lume? Ceea ce pe nedrept cred că le abundă: discreția și cumpătarea. Interiorul limuzinei continua povestea caroseriei. Lipsa de culoare era o nesperată dovadă de ospitalitate. Nu cred în gogorițe de curcubeu. Surprinzător fusese însă domnul elegant, îmbrăcat de asemenea într-un costum alb, care mă aștepta în mașină. Pantofi de piele scumpă, impecabil lucrată, baston cu măciulie de argint, început de poveste. Mi-a oferit un pahar cu limonadă și s-a prezentat scurt, fără ifose: “Eliodor Ciobanu, Eli pentru apropiați.”. Mi-a rostit numele atât de frumos, de parcă repetase între ecouri. Știa totul despre mine. Și despre George. Sunt nume care ne urmăresc o viață întreagă, ne împiedicăm de ele la fiecare trecere pietonală. Nici nu e de mirare că am început să râdem la unison, de parcă numai pentru noi se trezise din somn lumina verde. Șoferul care la început îmi păruse a scruta oblic toate cutele personalității mele îmbătrânise râzând cu noi, sprâncenele i se agățau de frunte, dezertând găvanele obosite. Oare al cui bunic era? Precis știa milioane de povești… Eli m-a privit lung, de parcă mă auzise. Aerul a gonit peste obrajii mei, lăsând în urmă o șoaptă mai ușoară decât puful de îngeraș: „Un prieten drag.”. Poate că viața îi îmbătrânise, dar privirea îi era sprintenă ca pofta de drum lung a izvorului. Mânate de senin, toate gândurile mi-au zburat pe geam afară. Mi-am strâns cumințenia aproape și am tăcut.
Lumină de ținut minte 