Din ziua în care am înflorit în cale
Pe Pământ, destinele și-au botezat neputințele drumuri:
pe apă, din pietriș, cu aripi de-mprumut, pe ruguri,
zborul le-a motivat multora imaginația,
au pierdut din vedere împăcarea cu gravitația.
Copacii au fost amenințați cu frunziș de cenușă,
au refuzat să croșeteze din oxigen mănușă,
șefii de șantier se chinuie să-i facă
domnului arhitect poartă din cozi și picioare de vacă.
Cei ce și-au pierdut amprentele căutând zăvorul
au tras după ei umbra de sânge ce-a înghițit zborul.
Spune-mi, cumintele și stoicul meu năvod:
pe cine hrănești, nu te temi de Irod?
Săracului îi mai dau câte-o cană cu apă
din ploaia ce sfârșește ce și-a dorit să înceapă.
Chiar de mă mai latră câinele orbului găinii,
nu mă dau pe mâna celui ce-a lăudat spinii,
nici a celor ce-și scuipă pe deget de descântat,
luna n-a iertat, chiar dacă s-a înnoptat.
Tu, cel ce ți-ai făcut din mânăstire casă
și din chipul meu față de masă,
cel ce ai întins mâna către pagina albă
și-ai încercat să schingiuiești ultima silabă,
pe tine te găsesc vinovat de cruzime
și de piață de desfacere pentru cincizecime.
Ți-ai tatuat pe piept era cumplitului asfințit,
ți-ai pierdut lumina când ai ucis și-ai smintit.
Peceți din picături de ploaie
I-au ars piciorul și din cenușă
i-au însemnat pe frunte o cruce și o țepușă,
pe sub șorț, țiganca purta miros de volbură,
l-a scăpat de păduchi și de scorbură.
S-au întors nebunii ce și-au lăsat ochii în soare,
din găvanele arse mârâie un înger care nu mai poate să zboare,
se laudă că a lăsat în urma lui o comoară.
Câți copii a murdărit și i-a lăsat să moară?
Prin flăcări de treci, nu mai ai drept la cuvânt,
a prins viață doar sămânța uitată în pământ,
de te trec apele, iar morile te-aruncă sub roți,
te stingi ca o lumânare sau înveți să înoți.
E adevărat, ți-ai pus tot sufletul în scrisoare,
dar și veninul, nu-i așa frățioare?
Lumină de ținut minte 