Orașul s-a îndepărtat de sat până i s-a pierdut urma. Femeilor li s-a promis fericire, li s-a tăiat, la schimb, părul. Li s-au dat cărți. Ieftine. Cele scumpe erau păstrate în ediții speciale în bibliotecile dedicate celor aleși să plângă în public. Rugăciunile nu mai erau permise, bărbații se făceau de rușine în public, măscărind aspirațiile înalte.
Numai femeile mai purtau nume de culori. Verde a dispărut din oraș într-o vineri. Milițiile caritabile au căutat-o timp de o lună, dar nu au avut curajul să treacă pragul pădurii de la miazăzi. Copacii își arătaseră de multe ori dezgustul față de politica făpturilor umane, orășenii își pierduseră curajul de a mai explora, își duceau zilele cotrobăind prin telefoane și prin televizoare. Verde a rătăcit aproape un an. În liniștea lumii i-au crescut aripi. Aripi atât de frumoase și atât de puternice încât au învățat-o, chiar de prima încercare, zborul. Verde a descoperit că bărbații din oraș zburau noaptea, cu aripi ca ale ei prinse de umeri. S-a strecurat în oraș și le-a spus și celorlalte femei povestea aripilor de libertate. Aproape toate au urmat-o în pădure. Câteva bătrâne au rămas, ca să aibă grijă de copii. De băieți. Fetele plecaseră cu mamele lor.
În câteva luni au umplut cerurile cu cântecul lor de libertate. Aripile bărbaților năpârliseră și nu mai aveau de unde tăia altele. Femeile care rămăseseră să aibă grijă de copii își tăiau singure cioturile de aripi și le aruncau în foc. De câte ori penele erau atinse de flăcări, flamele urlau de durere.
Bărbații au început să se roage pentru dreptul la aripi. Fiecare primise însă în dar câte un înger, dar ei își doriseră să fie cu mult mai mult decât îngeri.
Poate că într-o zi femeile se vor întoarce înapoi în oraș, deși între timp au ales să-și ogoiască veșnicia la sat.
Lumină de ținut minte 