A fost odată un om sărac. Trăise o vreme în pustiu, dar cugetul îl muștruluia că nu căutase bunăstare, așa că se porni la drum, să caute alți oameni, ca să învețe.
În drumul său, omul sărac se poticni de o mână de draci care zideau un templu hidos în jurul unei mulțimi de oameni. Se foloseau de pământ cleios și de cărămizi afumate. Omul sărac le strigă oamenilor să plece, dar oamenii nu-l vedeau nici pe el, nici pe cei care-i zideau pe dinafară, erau prinși în certuri între ei. Omul sărac le spuse dracilor să elibereze oamenii, dar dracii au râs și au început să arunce cu tot ce apucau în omul sărac. Omul sărac le promise să-și construiască unelte și să se întoarcă să dărâme zidurile. Dracii au râs și au aruncat și mai multe spurcăciuni în urma lui.
Omul sărac s-a întors în pustiu și și-a construit unelte și învățături. S-a întors la templul întunericului. Zidurile erau atât de înalte și de groase încât nu mai putea să vadă oamenii, le auzea doar murmurele și strigătele. Dracii au râs când l-au văzut și l-au poftit înăuntru. Omul sărac a aruncat lanțuri peste ei și, leșinați cum erau, i-a legat de pietre. A intrat în templu. Chiar și neterminat, templul era învălurit în beznă. Omul sărac simțea priviri lipite de locul unde urma să fie tavanul, dar nu era nimic de văzut. În cele șapte colțuri ale templului erau șapte arătări, chiar mai întunecate decât bezna. Omul sărac îi încurajă pe oameni să iasă la Lumină. Unii au reușit să fugă, dar arătările negurii au scos săbii și topoare și au început să amenințe oamenii. Oamenii s-au temut, dar în același timp au început să vadă. Omul sărac le-a promis arătărilor că se va întoarce peste șapte ani, își va construi și mai multe unelte și învățături și se va întoarce să dărâme templul dacă oamenii nu vor fi eliberați. Arătările au râs și l-au amenințat cu biciul, iar dracii de afară, eliberați de stăpâni, l-au bătut și au aruncat cu pietre în urma lui.
Cei șapte ani au trecut, ca niște picături de ploaie căutându-și râul. Omul sărac s-a întors la templu. De afară se auzeau gemete de durere și strigăte de ajutor. Dracii și arătările închiseseră ușile templului. Nu mai lipsea decât însemnul minciunii pe cupolă. Omul sărac a început să lovească cu uneltele sale, la fel de sărace, zidurile templului. Și din cer, și din adâncul pământului, vibrațiile s-au unit, iar cutremurul a pus zidurile la pământ. Din mijlocul templului, un izvor și-a eliberat apele și s-a ridicat până unde întunericul încercase să pună lumii cupolă. Lumina a curățat toate ungherele de întuneric. Arătările se jurau că ascultaseră de Dumnezeu. Întunericul încercase să creeze alți dumnezei, pentru a acoperi Lumina mult prea puternică a adevăratului Dumnezeu.
Oamenilor li se mai spusese cândva povestea templului, și ca și atunci așteptau iertare. Dar vremea iertării trecuse, erau lecții de învățat, iar greșelile trebuiau plătite, altfel oamenii iar ar fi înțeles greșit rolul trecerii lor prin lume. Viața nu trebuie irosită și nici nu trebuie oferită răului. Eternitatea se construiește încă de la naștere. Dumnezeu pune primele cărămizi, de Lumină, nu de fum. Orice faptă bună, orice gând altruist influențează viața comunității. Răul minte, înșeală, lovește și aleargă mai repede pentru că nu are bagaje morale de dus în cârcă și nici nu se ține de Cuvânt.
A fost odată un om sărac, azi e cel mai bogat om din lume, deși buzunarele i-au rămas goale.
Lumină de ținut minte 