“Now, my dear friend – now, for your sins, you are to suffer the infliction of a long gossip letter. I tell you distinctly that I am going to punish you for all your impertinences by being as tedious, as discursive, as incoherent, and as unsatisfactory as possible.” – Edgar Allan Poe, “Mellonta tauta”
Deloc întâmplător și nicidecum miraculos, l-am întâlnit pe domnul Poe într-o carte. Reflectat, refractat, rabatat, glisat, convertit, lichefiat, împachetat și despachetat într-o mulțime de alte cioburi care ar putea depune mărturie, după cum spera mult mai intrigantul domn Eliot, în mult prea fragila favoare a pârâtului. Deși sperase la o dedublată călătorie cu Virgin Balloon, cot la cot cu alte canalii, a dat peste ziua de judecată a dezagramării de cimilituri. În apărarea ei, blânda lumina a deparazitării mentale a citat din jurnale medicale și totuși literare, am păstrat doar o lipsă de conținut, restul odihnesc în pace în Bibliografie.
„Poe’s life was marked by countless adversities, including family dilemmas, poverty, disease (tuberculosis), traumatic deaths in the family, alcohol and drug abuse, and mood and behavioral disorders.” (Teive, de Paola, Munhoz, 2014)
Deși a făcut o mulțime de prostii la viața lui, cititorii de astăzi au preferat să-l treacă prin cel puțin zece diagnostice, doar de dragul de a-i îmbunătăți epitaful. Ironia nedisimulată a textelor mă face să cred că era conștient de toate păcatele sale. Nu poți să te căsătorești cu verișoara ta de 13 ani decât dacă ai de gând să te duci la dracu’.
În același articol de jurnal medical citat mai sus am descoperit, fără stupoare, că ultimele lui cuvinte, înainte de marea croncăneală, au fost: “Lord, help my poor soul.” (penultimul paragraf). Nu știu alții cum sunt de nu văd diferența, dar pentru mine e Cer și Pământ între God și Lord. Lordul e asociat mai degrabă întunecimii minții decât seninului genezei. Multe adăugiri și rectificări ale Bibliei au amplificat confuzia, astfel încât titulatura să poată fi folosită cu dublu înțeles. Pentru mine Adevărul e God – Dumnezeu. Lord of the darkness e Ducă-se pe pustii.
Abuzul de băutură și de droguri i-au confuzat până la urmă lui Poe propriul sarcasm. A fost conștient că și-a vândut sufletul și că își punea mințile la dispoziția diavolului. La început și-a dorit acest lucru, mari personalități ale artelor care l-au precedat au încurajat înscrierea în brigade artistică. Poe a avut însă și momente de regret, dar a fost incapabil să lupte cu moartea. Toți cei ce se înscriu în masonerii se dedau morții, sperând în remunerarea prin reîncarnare. Odată înrolați devin obsedați de moarte, de sinucidere, devin depresivi, bolnavi de sfârșit. Avem exemplul Sylviei Plath și al ei metaforic “Blackberrying”. Ted Hughes, soțul și masonul (era cât pe ce să scriu masoginul) poetesei, a părut să jubileze în dispreț, în compania lui Eliot și a lui Pound. Cu toții membri ai Lojei Negre, loja morții. Diavolul e tot din povestea lor. Mirifică dedublare. Contabilizând mulțimea de păcate deliberate ale membrilor masoneriilor, Coasa și Ciocanul devin concludente pentru asociație. Elitele prestează ca la cooperative, se promovează doar între ele, lăudând același crez. Sunt însemnate cu copita și nu mai pot ieși din rând. Imaginile din reclamele lui Dante sunt un fel de avanpremieră pentru păcătoșii curioși de viitor. S-a meritat oare ca în schimbul reîncarnării într-o societate anterior sabotată toți acești oameni talentați să-și fi distrus viața? Chiar dacă au regretat, masonii au fost cu mult prea mândri pentru a recunoaște că au greșit, și drept urmare s-au răzbunat pe propria prostie, racolându-i și pe alții. Viața e cea mai frumoasă întâmplare a ființei umane. Și viii și morții știu că am dreptate.
Multe personalități, sau doar cetățeni un pic mai inteligenți, se predau masoneriilor din snobism. E un apanaj al elitelor. În schimbul obedienței oarbe, de sectă, primesc faimă, bani, putere. Mulți nu pot rezista nici măcar unei laude de sine. Când vine prea târziul peste ei, e deja făcut întuneric.
Voi lua câteva cuvinte și de la domnul Shelley, care a apucat să laude un alt membru al brigăzii artistice, pe domnul Milton. Milton nu a mai făcut diferența dintre bine și rău în ‘Paradisu-i pierdut’, după metoda brevetată ‘Lord’. Dar să vedem ce-a avut de spus domnul Shelley despre diavol:
„Implacable hate, patient cunning, and a sleepless refinement of device to inflict the extremest anguish on an enemy, these things are evil.” (Shelley, 1977, p.498)
Ființele umane au dat dovadă de o mare naivitate de-a lungul istoriei, deși evaluează corect situația, tot nu le vine a crede că dracul e chiar atât de negru.
Încerc totuși să arunc puțină lumină în discuția mea cu domnul Poe. Ca să mă îmbuneze, aduc în discuție “The Angel of the Odd” – “O panaramă de înger”. Spre deosebire de îngerul lui Garcia-Marquez, care era o găină, îngerul lui Poe vorbește engleza cu accent wagnerian și luptă cu prejudecățile ca orice bețiv de birt zburătoriu, în pauzele publicitare încasând ceva mărunțiș de la bomboanele de ciocolată cu lichior de cireșe. Ai senzația că nu te-ai îndepărtat deloc de civilizație, deși dialogul, chiar și reîncarnat, e tot absurd. Dar numai de-o ureche. Există și o replică frumoasă a poveștii, care aparține panaramei de înger și pe care o citez deși se agață de valențe impersonale: “Go to der teufell” – “Du-ti la dracu’!”.
Ce-am găsit totuși de vorbit, după atâtea argumente? Domnul Poe părea să creadă că sunt un fel de confesor ambulant. Nu cred să existe mai veselă mărturisire de păcate decât “Never Bet the Devil Your Head” – “Nu-ți da mințile pe mâna dracului”. Și în această povestire domnul Poe a făcut repejor rost de un alter ego, credincios ideii de dualitate a ființei umane, un aluat frământat din bine și rău, ultimul un convenabil țap ispășitor pentru toate aberațiile posesorului, sau posedatului, funcție de caz. Freudianul ‘Id’ (din care se trag toți anonimii site-urilor și ai rețelelor sociale, astfel explicându-se primitivele obsesii sexuale ale unora) e parolat și în povestea domnului Poe, iar parola e Toby Dammit (To_be damned). Încă de la începutul pățaniei s-au servit băuturi alcoolice, un cocktail de mizerabili, odisei, calviniști, luterani, ecstasy și olandezul zburător. După măsline a alergat să prindă putere cea mai semnificativă pentru povestire carte de tarot. Pe cuvânt că am fost impresionată. După câteva vorbe de alint domnul Poe a început să amestece musulmanii cu hot-dog-ul, așa că mi-am păstrat atenția pentru scena cu podul. Nu podul casei, ci podul peste râul Styx (v-ați gândit la Kwai Vadis, nu-i așa?). Poate nu a fost irosită un pic de aducere aminte din tinerețe, „Omul care aduce moartea”, o speculație de Victor Eftimiu.
Toby Dammit e hotărât să sară de pe pod, lăudându-se că poate smulge o aripă de guguștiuc, din voleu, și se poate împăna cu ea. Și-a pus drept arvună de rămășag mințile, adică le-a dat dracului. Hocus-pocus-ian își face apariția Dedal, un fel de tată pentru un alt eșuat Icar. Podul și zborul simbolizează elitismul la care a aspirat constant domnul Poe, recunoașterea meritului de a face parte din spectrul artelor nemuritoare. Domnul în vârstă nu e doar elegant, ci își face cunoscută apariția prin sunete guturale. Foarte politicos. ’Ahem’ e interjecția care curăță gâtul de consoane, rimând indecisiv cu ’Amen’. În reflexii mentale aduce a ’Meha’, o Mecca a unui pelerinaj printr-o furtună de nisip. Ar fi fost momentul unui dangăt de clopot, sau măcar al unui gong, dar în lipsă de scenograf autorizat fiecare personaj a venit cu recuzita personală. Domnul politicos asortase un șorțuleț de mătase costumului negru, impecabil. Un șorțuleț negru. Negru este culoarea poziției supreme în ierarhia masonică, precum centura neagră la trânte. Puțina cercetare de care m-am văzut în stare s-a anexat în Bibliografie. Bucătarii și măcelarii poartă șorț. În cele mai vechi timpuri purtau șorț cei care sacrificau pentru ofrande. Șorțulețul bătrânelului (ce-au putut să facă din Adonis!) nu are nevoie de însemne, el e Tartorul breslei. Restul brigăzii poartă șorțulețe pliate să pară plic, de parcă ar ascunde cuvântul în scrisoare. E de fapt inițiala stăpânului – M. Masonii sunt cei ce au pervertit Cuvântul lui Dumnezeu, dându-i mai multe înțelesuri, creând confuzie și păcat. Șorțulețul acoperă o parte a corpului care face parte din obsesiile dumnealor. Dublul înțeles, triplu de cele mai multe ori – metafora elitistă ascunde imagistică sexuală, de cele mai multe ori umilitoare pentru Evele creației. Masonii sunt nu numai misogini, dar și veșnic obsedați de moarte și de sex. Și-au arvunit mințile diavolului. Toby Dammit și Lordul negurei își strâng mâinile, dând avânt înțelegerii. Toby câștigă doar o expresie ovină, se aruncă în gol, pare să zboare pentru o clipă, apoi se prăbușește de aceeași parte a barierei. Bătrânelul împachetează mintea prostului de pe urmă, în șorțulețul fără adresă și dispare înainte de a da ploaia și a i se ruina machiajul.
Toby Dammit și-a pierdut până la urmă viața, deși a supraviețuit câteva momente impactului, cât să-și dea seama cât de mult îi valorau mințile. Se numește free-masonry, dar cei ce se laudă cu free-speech și open-mind au lanțuri pe ochi. Domnul Poe și-a plâns și acel Id, a trimis factura pentru înmormântare transcedentaliștilor dar aceia i-au râs în nas. Aprioric. Așa că domnul Poe l-a hăcuit pe Toby Dammit și l-a vândut drept carne pentru câini.
Ce morală are povestea domnului Poe? Aceea că din necunoștiință de cauză mulți de duc la dracu’ și se trezesc fără glas când nu le mai rămâne decât să strige după ajutor.
Pentru că după așa tărășenie am simțit nevoia de și mai multă morală, am împrumutat niște cuvinte și de la domnul Kant:
„Man feels in himself a powerful counterweight to all the commands of duty presented to him by reason as so worthy of esteem – the counterweight of his needs and inclinations, whose total satisfaction he grasps under the name of ‘happiness’. But reason, without promising anything to inclination, enjoins its commands relentlessly, turbulent and seemingly equitable claims (which refuse to be suppressed by any command). From this there arises a natural dialectic – that is, a disposition to quibble with these strict laws of duty, to throw doubt on their validity or at least on their purity and strictness, and to make them, where possible, more adapted to our wishes and inclinations; that is, to pervert their very foundations and destroy their whole dignity – a result which in the end even ordinary human reason is unable to approve.” (Kant translated by Paton, 1969, p.70)
Înainte de a pleca, domnul Poe a împărțit iconițe contrafăcute, colectând donații pentru salvarea propriului suflet: cap sau pajură, destin de Meduză sau de Sfânt Ioan.
Numai Dumnezeu știe ce-a fost în capul lui. Până și l-a dat dracului.
Bibliografie:
Poe, Edgar Allan, 2004, The Collected Tales and Poems of Edgar Allan Poe, Ware, United Kingdom, p. 353-359, 360, 469-475
Lumină de ținut minte 