Dintr-o clipă de uitare de sine, tânjind după surâs,
apa și-a sculptat o copilă numai a ei,
un înger cu suflet nășit de-o ploaie,
cu vorba șoptită, picurată chiar de pe palma lui Dumnezeu.
Un vânt rămas fără poftă de pus în cui
a răsturnat paharul, pământul a înghițit mirarea
și nimeni nu a mai știut ce-a fost de la Dumnezeu.
Ce-a moștenit de la mamă-sa
s-a făcut ciob de aducere aminte.
Om de nepus la cale.
A rătăcit fata prin lume dar zilele nu-i erau râu,
nici sudoare,
numai respirație pusă deoparte de iluzioniști
temători să nu le ruginească lanțurile
de la prea multele lacrimi furate de pe obraji neînchinați dogorii.
În așteptarea unei alte clipe de uitare de lume și de sine
mamă și fiică visează să se întâlnească într-o sete fără ecou.
Lumină de ținut minte 