Nici nu mai știu ce m-a trezit. Trebuie să fi fost tropăiturile. Un zgomot de mișcare browniană, de parcă toate Cenușăresele rămăseseră peste noapte fără papuci. Papuci de cleștar. Ce minte înfometată de scâncet încercase să încalțe niște picioare învățate cu desculțul să-și tragă pe degete homari? Racul le-ar fi dus de-a-ndărătelea, înspre lumea așa curată cum o făcuse Dumnezeu.
Ochii s-au dus grăbiți la fereastră. Oamenii privesc întotdeauna casele în ochi, și dacă-s lăsați pe dinafară, și dacă se feresc de frig pe dinăuntru. Ochii caselor nu mint. Nici măcar în diminețile când noaptea aruncă cu pietre de teatru în calea soarelui, iar soarele se împiedică în traiectoria propriilor radiații, lăsate de izbeliște, fără coordonate de oglindă. În dimineața aceea cortinele tremurau ca niște cearceafuri uitate de toamnă pe pragul iernii. Valuri albastre trăgeau de cele albe, nedesprinse încă de toropeală, cu obrajii încă dogoriți de minciunile înghițite fără apă la culcare.
Departe de frunțile pământului un nor de steluțe flămurea nu a glorie, ci a întristare. Le-am scuturat praful de pe soartă și le-am lăsat să se cearnă întru lumina fără de păcat. De sub podișca zorilor un domn elegant încerca să le prindă într-o batistă brodată cu inițiale și cai mascați. Să nu-ți lași niciodată mințile pe mâna iluzioniștilor! Vântul, în căutare de cărți de acreditare, încerca să mâne cirezi însetate în pustiul batistei monogramate. Domnul elegant purta un mănunchi de săgeți la butonieră, nu știu cum de putusem să cred că ar fi fost iriși. Un crin căruia i se lăsase în pază grădina a strănutat cu sănătate și aerul aurit a fugărit steluțele departe de cântul zăbrelit al vânturilor.
Toate steluțele au ajuns pe masa oamenilor săraci, iar când Dumnezeu a cerut să se facă ploaie toate fructele pământului s-au înscris pe listele de compot.
Lumină de ținut minte 