Dormeam mult, visam prost; dormeam puțin, n-aveam timp de dracu’ știe ce. Mătușile mele nu meditau, croșetau. Până și băbuța Marple le dicta pași de dans andrelelor. Înainte de a adormi treceam în revistă evenimentele zilei, ca să nu se apuce ele să-și caute continuări, pețitorii și alte bâlciuri vulgar mentale. Pe prima pagină, în loc de editorial, aveam să întorc un ochi pe față, un ochi pe dos în privința covorului roșu pe care Mihalachi îl asortase cu tuxedo-ul. Doctorul vărsase pe jos sticluța cu galanterie, de ciudă că îl făcusem să păstreze distanța, dar mirosul unui interes mai vechi care îl însoțea la gala de dat în spectacol nu-mi scăpase nici mie, nici musafirilor mei. Mihalachi se consulta înainte de a gândi. Iubirea amuțește suspiciunile. Cât poate și ea. Sau poate că firea mea un pic zdruncinată de potăi dependente de lătrat atrăgea pisici negre și numere pline de sine. Am închis ochii și am pornit în căutarea unui zâmbet de noapte bună. Și atât.
Zgomotul, la fel de zgârcit ca stăpânul ferestrelor, ar fi putut trece neobservat dacă … Atunci am realizat că nu toți cei pe care îi întâlnisem în întâmplări recente vorbeau românește, ci eu, prin nu știu ce algoritm apoetic și corespirator le înțelegeam vorba. Babelian, dar nu explicit, ci implicit. Cine știe ce mai inventase spionistica mondială! Un alt gând însă, mai vigilent, mi-a adus aminte că Mihalachi nu înțelesese chiar tot ce îi sugerasem. Era doar o părere, dar înainte de a-mi face vânt între ciudații ăștia Eli îmi dăduse la o parte părul de pe ureche.
„De ce porți cercei, Scufiță Roșie?”
„Stau de pază la miei, neacoperitule.” Paza bună te trece pe lângă și nu prin stomacul lupului flămând.
„Ai văzut tu lupul?” Nu, dar când am deschis ochii un șoricel gri dar alb ca varul prospecta varianta unui nou traseu turistic. Acela nu era șoarece evoluat din sălbăticie darwiniană, ci evadat din partea educată a orașului. Părea nerăbdător să se prezinte, animalele astea toate citiseră aventurile domnișoarei Alice pe celălalt tărâm. I-am zis hamster. La auzul originii sănătoase tovarășul Shakespeare a trimis un fragment de antimonolog:
„Îți spun eu de ce, ca să nu mai umbli după cai verzi pe pereți. Să fie păcatul meu lămurirea ta.”
Aș fi bătut din palme dar nu m-am avut bine cu aleșii de congres. Șoarecele, prezicându-și de la sine putere un marș, probabil Radețki, pe talgere, s-a făcut nevăzut. Nu și neauzit, își stabilise cartierul general după un paravan de filme mute, în subraftul măsuței de televizor. Altcineva poate și-ar fi scuipat în sân, eu însă am scos din geantă o sticluță cu agheazmă, pe care vameșii o luaseră drept Borsec, și am stropit toate arătările trecute, prezente și viitoare, după care am dormit opt ore, nimerisem unele relaxante și foarte prietenoase.
Dimineața mă aștepta cu prosopul pe antebraț și o invitație la duș. Nu se servea cafea în cameră, să nu se păteze de lumesc Zarathustra, un covor persan țesut probabil la Cisnădie. Îl ocoleam din bun simț intuitiv și mers sensibil la coeficienți de frecare azbestoizi. Ca urmare a unui gând bun l-am rulat la un cinematograf fără telespectatori, lăsându-l apoi să pândească de după televizor. Camera primise cadou, neapărat de la un împărat căruia o magnolie de oțel îi salvase orezul prăjit, un paravan chinezesc, în caz că râmele, gândacii și cine știe ce cârtiță fără cei șapte ani de-acasă ar fi tras cu ochiul. Am ales un pantalon bleumarin, de stofă ușoară, și o cămașă cu câteva ape mai limpede. Mi-am pus în picioare niște saboți aurii, doar așa, ca să bravez și să nu fie nevoie să-mi pun ochelarii de soare. Nici șoarecele, nici șobolanul n-au avut pregătită o eventualitate de schimb de politețuri, a venit în schimb să mă conducă la masă un doctoraș care încă mai păstra pe cartea de vizită o alură și un jargon studențesc. Vorbea englezește, deși îl chinuia o reticență franțuzească. Ca să nu-și irosească umorul pe glume cu ace de cravată, i-am povestit de micuțul musafir, poate auzise de pierderea suferită sau afișată de vreun vecin. M-a privit gânditor, atât de bine mima gândirea că neuronii au fost nevoiți să-și întrerupă partida de șah, căzuți în admirație. Chestiunea era frivolă, meniul restaurantului internațional. N-am ales omletă, nici salamuri nemțești, ci o colecție de brânzeturi proaspete, fără ștaif. Roșiile erau de grădină. Miroseau a reticență verde și a opinie vegetală. Am ales și o tartă cu fructe, din pregătirile pentru prânz, lumea artistică nu fusese pregătită pentru apariția prăjiturii, aerul se îmbâcsise deja de misoginism culinar. Să mai crezi în filosofi care nu se pot dezice de ideile preconcepute …
Moscova în schimb se curățase de clișeele periplului politic. Comuniștii forțaseră lumea să admită că se furase de la sărac. O să vă întrebați ce s-a putut fura de la un sărac? Pământul. Dumnezeu l-a dat în proprietate, cu mobilier cu tot, unora care nu aveau nici haine pe ei. În același timp și neîngăduit de paradoxal rușii au demonstrat, de-a lungul istoriei moderne, că s-a putut ucide și în numele săracului. Moartea e inamicul lumii, cum a reușit totuși să subjuge atâtea minți de oameni bine învățați? Poate că Moscova nu credea în lacrimi, dar cel puțin era capabilă să plângă. Vestul civilizat a crezut că la Dumnezeu poți trimite în audiență serviciile secrete. Au căzut ele imperii peste propriile bombeuri, d-apoi secții de țesătorie și sculele lor boante!
Brânza era bună, caș adus, diplomatic, în pânzele de tifon ale ciobanilor de pe Rarău. Să fie soarele atât de bătător la ochi? Ecoul munților nu încuraja secretele civilizațiilor puse la punct de Dumnezeu: Ra rău … Ra rău … Veșnicia respiră prin grâu, apă și esența moale, de brad.
Pe un colț de scaun incomod, tinerelul studios care se oferise să mă însoțească se opărea cu cafea și fuma pe burta goală. Țigări electronice. Precum un citat scos din context și lăsat fără părinți. Se anunța o zi bună. Și nici măcar nu ridicasem ochii din farfurie să mă obișnuiesc cu artele vizuale, pacienții emiteau murmure fericite.
Lumină de ținut minte 