Ieșirea la lumină
Se-nviorează mărțișor,
amintirile plâng a ploaie, nu li-i ușor,
ghioceii au trădat iarna încă din ianuarie,
crivățul și-a trecut limbuția pe avarie.
Plămânii pământului respiră-n sămânță,
testamentul nu mai recunoaște trecuta ființă,
copacii se fac bine, frunza se amuză
de freamătul dorinței, ziua clipește confuză.
Soarele nu știe ce-l așteaptă,
viața i-a smuls un snop de raze și le-a stins în apă;
se-așteaptă flori, pe iamb și pe troheu
își face loc cuvântul dat în pârg de Dumnezeu.
Mă-ntreab-o cruce de sidef unde mi-i gândul;
s-a dus prin neamuri care-au scociorât pământul
să dea de „făptură nevăzută, conturul nesperat de clar”[1]
ce din tăceri alege grâul de amar.
„Să nu te înspăimânte cărarea”[2], lăcrămioară,
chiar dacă ți-au prins zborul de-o piatră funerară,
căci bunătatea-ți albă și curată
s-a scuturat de moarte și de cenușă-ndoliată.
- „Abia începusem să simt” de Ana Blandiana
- „Cântec de clopot” de Carmen Sylva
Lumină de ținut minte 