Dar cine e zidarul cu epitaf solemn
ce s-a dezis de piatră și minte că e lemn?
Din ură, aroganță și gunoi
voiește a se întoarce-n lucruri noi,
dar din nisip se scurge era stearpă,
iadul își urlă zadarnic obsesia de apă.
Șoaptele umbrelor au ars, miros a fum,
din cer a coborât, pe solzi de pește, un alt drum.
Întunecimea s-a răsturnat, mugind, din carul mare
în albia de râu, o veste se-ntoarce și răsare,
pe buze miere, pe adevăr tăiș,
anii se dau în judecată – bisecți proscriși,
doar sufletul lăsat pe pod de palmă, fără păreri de rău,
mai poate din liliachiu să-și stingă setea de absolut și Dumnezeu.
O, tu lumină a depărtărilor ce ai născut în floare
dreptatea pentru care secole cad din picioare,
„O, lasă-ți obiceiul de-a răscoli în scrum”[3],
dă-i omului bun dreptul de-a înflori antum.
Fragilă-i inocența de a lăsa pe mâine
când tot mai greu atârnă „nasturii de pâine”[4].
Tu cel ce taci și șuier îți e vântul
ascultă, căci nu muzica a inventat cuvântul.
Îmi curge viață prin vene și am vină
că din idee am păstrat doar urma ei senină.
3.”Din scrisoarea unei bătrâne” de Elena Farago
4.”Cutia cu nasturi” de Rodica Ojog-Brașoveanu
Lumină de ținut minte 