Toate mesele erau ocupate. Nu puteam deosebi asistentele medicale, asistenții, doctorii, doctorițele de musafiri, oameni de serviciu, preot, dascăl, spioni, bețivi, retrograzi sau pacienți. Toată lumea era elegant îmbrăcată, mesteca inteligent și se ținea pe-aproape de câte o carte. Până și ospătarii se opreau să-și noteze câte un titlu sau să ceară o recenzie ad-hoc. Zâmbetele au înghețat, ochii s-au înghesuit în sprâncene când și-a făcut apariția. Un mesager regal. Ce țar își pierduse răbdarea? Mihalachi i-a călcat pe urme, gata să înșface scrisoarea. Emisarul însă nu și-a ținut respirația, s-a oprit la masa mea. Ospătarul care așteptase să debaraseze a întins, umil, tava. Mirosea a pace rusească și a drept de neclintit. Nici Mihalachi nu se sfia să aștepte la ușa bisericii. Ca să nu pară ușor de citit a renunțat la sărutările de mână și s-a oprit doar la o aruncătură de ochi. Mesagerul clipea nervos, a ultimă avertizare. Am pus scrisoarea la păstrare, în buzunarul dublat de căptușeală al pantalonului. Câteva furculițe au căzut în dizgrație, emisarul se cutremura de râs. A refuzat bacșișul, dar a ținut să-i strângă mâna lui Mihalachi. Mihalachi a bătut în retragere, oripilat, dar nu a scăpat de darea în judecată a politeții. Dacă ar fi putut, s-ar fi ucis din coada ochiului. Clipa de nedumerire a trecut, două brațe vânjoase, bine hrănite, mi-au tras o cămașă de forță peste cap și m-au transferat pe un scaun cu rotile. O centură asemănătoare cu cele de avion mi-a fost prinsă de talie. Am țipat, m-am zbătut, am dat din picioare. Nu mă mai exprimam demult delicat. Mihalachi înmărmurise. Nimeni nu a reacționat de parcă eu însămi, deși vie, devenisem prin nu știu ce amestec iluzoriu nălucă. Cămașa mirosea a balsam de rufe cu note florale. Ieftine nu erau decât întrebările fără răspuns.
Citisem ani de-a rândul despre sărăcia azilurilor de tot felul și mă revoltasem. Nimerisem însă într-o casă de lux. Oare o renovaseră peste noapte? Pe vremea comunismului românesc vizitele de la centru erau primite cu restandardizări și îmbunătățiri la cel mai înalt nivel. Spicul de grâu creștea producția la hectar, vacile participau benevol la consfințirea laptelui de pasăre. Eram la Moscova, într-o cămașă de forță, cu o dezlegație semnată pe trei luni și dintr-o dată nu mi-a mai fost frică de nimic. Poate că eram o trestie gânditoare dar sufletul îmi era dulceață. Seringa nefolosită a fost aruncată pe un panou de darts. Atunci am realizat că printre pacienți trebuie să fi fost și regizori, iar alții, câțiva, acceptaseră, bucuroși, să joace în film. Spectatorii aveau timp să se lămurească. Primisem de-atâtea ori sfaturi de la Monte Cristo încât știam că există și nebuni utili, din cei care puteau fi făcuți să-și folosească diagonala ca să apere regina. Nu intenționam să mă despart de fotografia din pașaport. Dădeam totuși vina pe șoricel, dorindu-i să-și dea chițăitul în acidul gastric al unei burți de pisică siameză. Mai aveam încă timp să îmi fac un plan. Oare câți stricați numărasem la clipa de desert a micului dejun?
Eli îmi spusese că avea oameni infiltrați și că nu duceam lipsă de ajutor. Bătrânul ar fi putut minți, eu însă aveam o foarfecă în geantă. Nu mă despărțiseră de geantă, iar camera era la fel de albă ca perdelele de la fereastră. După ce au închis ușa mi-am recitat o poezie. „Și-ar plânge tata mult de tot … Îndură-te de ei, copile”. Îmi era din ce în ce mai greu să mă arăt generoasă. Cămașa nu era legată, cine să-i mai înțeleagă nu numai pe nebuni dar și pe cei ce îi aveau în grijă?! Am folosit foarfeca să-mi rotunjesc o unghie care se exfoliase pe la margini. Am căutat un ungher rușinos cu camerele de luat vederi și am deschis scrisoarea adusă de mesager. Eli își cerea scuze că nu putuse să mă aștepte la aeroport, fusese prins într-o furtună cu tunete și fulgere. Promitea să țină, constant, legătura și să ne vedem la sfârșitul misiunii, victoria se cerea sărbătorită. Am dat perdelele la o parte, am deschis fereastra și pentru o clipă m-am gândit doar la aerul curat. Aș fi râs, dar m-aș fi dat de gol. O vrabie și o cioară se opriseră din căutări și mă priveau ridicol de circumspect. Eu nu aveam de gând să mă spovedesc, ele nu aveau de gând să-și ia zborul. Cine, ce, cum, de ce? Când a apărut Mihalachi n-a apucat să-și prezinte scuzele, i-am dat cu o tavă de inox în cap și m-am întors în camera ce-mi fusese rezervată, baricadând ușa cu tot ce ținea de mobilier. Studiam deja planul de evacuare când a sunat telefonul. O voce feminină mă asigura că simularea făcea parte din protocol. Altcineva împinsese pe sub ușă o coală de hârtie pe care fusese imprimat un buchet de margarete. Numai un tâmpit ar mai fi putut crede că poate învinge polenizarea. La subsol sămânța discordiei se concedia.
Lumină de ținut minte 