Lumină de ținut minte

-Duduia Cleopatra …

-Marc Antoniu …

Șoarecele nu doar că-și făcuse apariția dar mai și graseia.

-Nu e de la Turnul Eiffel, mai degrabă de la un os de pește.

După cum se priveau, ea de parcă și-ar fi cumpărat bucuroasă un tutu, el nerăbdător să-i crească nasul, era lesne de înțeles că Cezărică nu avea să-și primească vreodată taxele pe fericire. Mi-am scos carnețelul din geantă și am notat prima observație:

1. Când ai de-a face cu nebuni e mai bine să pretinzi că nu auzi.

Pe muțește însă concluzionam că pisica ar face bine să se lase de glume dacă nu a descoperit cumva formula elixirului celor nouă vieți. Ca-ntr-o pictură devenită celebră fără ajutorul rețelelor sociale, le-am arătat fereastra, încurajându-i să renunțe la mesajele de rămas bun. Atunci l-am văzut. Atârna de un capăt de sfoară, trăgând aer în piept chiar din fața ferestrei întredeschise. Ferestrele nu dădeau tot timpul înspre realitate, ci erau purtate printr-o multitudine de tuneluri subterane, de parcă ar fi fost trase la sorți. Bărbatul, un măscărici zglobiu, își asumase probabil pretenții de teatru radiofonic.

-Pisica o diviniza pe Paulette, franțuzoaica ce ne-a locuit înaintea dumitale. Amorul era reciproc. Ajunsese să-l enerveze pe doctor. Nu se mai dădea jos din pat, știi dumneata … iar doctorul e alergic la păr de pisică.

Mă testa. Doctorul își dusese pisica la inimă pe aproape toată perioada vizitei la muzeu. Măscăriciul, deși mima insistent indiferența, m-ar fi fotografiat consumând fie și numai o granulă de răutate. Dacă și-ar fi dat drumul să rânjească ar fi intimidat până și șublerul lui nea Petrică, sculptor comunal. Mai devreme, în sala de mese, încercase să-mi câștige privirea. Nu mai jucasem demult Baba-oarba, de pe la chefurile încălzite de schimbările hormonale ale adolescenței, dar îmi făcea plăcere s-o evoc, așa că am hotărât să alterez foarte puțin regulile și eticheta. Candoarea este diabetul manipulării.

-Doctorul a fost singurul care a știut să se apropie cu dragoste de Paulette. Pisica a încercat să-l copie dar s-a oprit până la urmă la rolul de confidentă. Paulette era savuroasă. I-a părăsit pe amândoi pentru un milionar mare amator de curse de cai nărăvași și schimbări de optică. Doctorul nu a fost lăsat să sufere. Nu încă. Ai apărut dumneata. Ai grijă însă, pisica încă o urăște. Ai putea s-o îmbunezi … poate dacă i-ai citi romanul Maestrului … E și ea un personaj, nu-i așa?

-Ar însemna să dau margareta pe-o romaniță.

-Margareta nu e un personaj, unii îi spun sacrificiu. M-aș putea îndrăgosti și de dumneata. Paulette se culca cu mine când doctorul era obligat să-și ia secretara pe la tot felul de simpozioane plictisitoare.

-Care secretară?

-Secretara, secretele, ce mai contează?

Pentru zăpăciții ăștia conversația își făcuse un obicei de a pica pe gânduri pe buturuga mare.

-Nu era gelos. Mă considera mai ieftin decât jucăriile, știi dumneata … De obicei vorbesc pe șleau, dar nu cred că ți-ar plăcea. Paulette avea o finețe care dezarticula majusculele de pe trivial. Dumneata le spinteci.

-Concurezi la paralele?

-Hahaha. Șoaptele dumitale înțeleg cuvintele. Și totuși, cine să creadă un nebun?!

“Încă un nebun!”, cuvintele au încercat să se cațere pe limbă dar le-am trimis la iernat. Nu m-ar fi mirat să aflu că măscăriciul era pe ștatele de plată ale falsului domn Eli. Nu știu ce căuta dar eram determinată să găsesc acel ceva înaintea lui.

-M-aș putea îndrăgosti și de dumneata. Știu că Mihalachi nu e genul dumitale, ți se înnegrește sufletul când e prin preajmă. Ai grijă, e convins că ți-l dorești și că l-ai putea satisface la pat.

“… sau poate că numai la mat îi era gândul …”.

-Eu pot să am răbdare și nu-ți cer mare lucru.

I-am închis fereastra în nas. A început să râdă până când frânghiei i s-a făcut milă și l-a lăsat să cadă într-un loc din care pământul fugise deja. Nici lui și nici măcar frânghiei nu le-am dat satisfacția de a manifesta vreo curiozitate vizavi de cine l-ar fi prins. Mă gândesc că lui i-ar fi plăcut să cadă în brațe. Abia după ce m-am întors de la fereastră am realizat că pisica se strecurase înapoi în odaie. Pisica nu era nici ea vreo mană cerească, ci mai degrabă un număr cu ghinion. Fusese învățată să zgârie. Ideal ar fi fost să mă folosesc de curiozitatea ei genetică ocolind însă toate borcănatele cu smântână.

Un miros plăcut de tămâie m-a tras de mânecă și gândurile au făcut un pas înapoi. Pisica a început să zgrepțăne rama ferestrei. Am întredeschis geamul, lăsând-o să se arunce în gol. S-a auzit o înjurătură, nici pisicile nu mai miorlăie cum o făceau altădată. Mirosul de tămâie s-a repezit să mă prindă de la subsuori, să nu care cumva să apuc să deduc pe ale cui ștate de plată era și pisica. Important era să-mi spun adevărul, pentru a nu putea fi ademenită pe lumea cealaltă. Invitațiile se țineau lanț.

Mi-a trecut prin minte să postesc. Veganismul s-a dovedit însă a fi doar o copie nereușită a fericirii celorlalți. În visurile carnivore e întotdeauna o plajă, un crab lipsit de delicatețe și o duioasă care ar putea transforma toți bărbații în porci. Dar soarele răsare și călătorului i se distribuie gratuit Ghidul ucenicului fermecat. Vrăjeală.

La micul dejun mi-am propus să observ și să caut termeni de comparație. Mihalachi nu a așteptat să fie invitat, și-a scos garoafa de la butonieră și a așezat-o compromițător de delicat pe farfurioara ceștii mele de cafea. Îmi căuta cu disperare privirea, nu aveam nimic de dat. Măscăriciul arunca cu cocoloașe de pâine în ospătări. Femeia de serviciu îl amenința cu stingătorul de incendii.

Deși măscăriciul insinuase un anume interes în declarațiile mai mult sau mai puțin fățișe ale doctorului, femeia din mine simțise prezența alteia, la o margine de gânduri. Mihalachi era convins că nimeni nu i-a ghicit ascunzătoarea și așa trebuia să rămână. Interesul doctorului îl ținea de cealaltă parte a ușii. Foarte convenabil.

-Mi s-a sugerat să te las să-ți alegi singură subiectele. Nu numai partea română dar și noi, cei de aici, suntem foarte interesați de lucrarea … de observațiile tale. Venind dinafara lumii noastre, construită pe decizii legate de sănătate, prospețimea evaluărilor sentimentale, dă-mi voie să le atribui și gândurilor scriitoricești un pic de sentiment, ar putea revoluționa felul în care percepem neputința. Ochii educați devin ușor de sedus de către privilegiile erudiției, elitismul ciuntește simplitatea realității. O rescrie dar îi sugerează înțelesul. Pentru noi e important ce vezi. Ce crezi. De ce mă eviți? Te deranjează că am renunțat la pronumele de politețe?

-Așteptările voastre se hrănesc cu răbdări prăjite. Va trebui să găsesc o formulă între darea de seamă și filele de poveste. Cine cumpără mâncarea?

-Poftim?

Ne priveam în ochi. El amuțise stupefiat.

-Cine face aprovizionarea?

-Bucătarii au fost verificați. Ești înafara oricărui pericol. Nu suntem toți nebuni.

Juca la cacealma.

-Cine face totuși aprovizionarea?

-Nu știu. Bucătarul-șef. De ce te interesează?

-Aș mânca un borș de sfeclă.

-Toate femeile de aici consumă doar supe-creme. Preferata lor e cea de ceapă. Numai tu ai fi putut aduce borșul în discuție. Borșul le aduce aminte rușilor de condiția lor de țărani în raport cu fețele fine ale vestului, încă de la începutul de veac XX.

-Nu am văzut prea mulți pe aici.

-Pretindem, draga mea, cu toții pretindem că suntem ruși ca să nu-l supărăm pe Bulgakov.

-Carevasăzică era Bulgakov cel pe care l-am văzut plimbându-și Margareta pe cerul de un albastru umilit de Van Gogh al orașului.

-De ce n-ai spus de Voroneț?

-Pentru că Moldova nu e a voastră …

-Te-ai supărat că te-am tutuit!

-Nu. M-am supărat că ai dat drumul la câine.

-A fost pentru prima oară când și-a pierdut mințile. Nu-ți plac animalele …

-Un câine m-a mușcat de picior pe când încă nu împlinisem doi ani. Starea de alertă s-a maturizat într-o certitudine de incompabilitate. Nu îi este interzis să mârâie, caravana însă, indiferentă până și la cel mai colorat lătrat, trece.

-Crezi că într-o zi ai putea să ierți?

-Cred că i-am rămas datoare doar adevărului.

Înainte de a-i lăsa timp să-și facă rost de vreo lacrimă, m-am ridicat și am început să adun hârtiile care se strecuraseră afară din mapă, curioase să vadă dacă vesela era din porțelan. În sala de mese se făcuse liniște. Toată lumea aștepta cu sufletul la gură să vadă cine era primul intervievat. O umbră lăsată pe fața de masă mă avertiza, în griuri ce-i drept, că și fără ochi se poate privi peste umăr.

-Ceaikovski.

Din umbră, o mână îmi cerea să-i fac cunoștință.

-Piotr Ilici?

-Reformulez: nume de cod Ceaikovski.

Despre Wagner toată lumea știa că era un mincinos.