Pe câmpuri căpcăunii lăsat-au urme de beton și de asfalt,
în umbrele prea negre și prea roșii se-ncruntă un damnat,
ceții i s-a tăiat dreptul la respirație,
degeaba-mi scrii, de gând îți atârnă ultima negație.
La miezul nopții un tresărit de aripi adulmecă iertare,
un orologiu unge pustiul cu îmbunare,
dintre sprâncene dulci de liliac o lacrimă de rouă cât oftatul
s-a plâns de mila lumii și s-a dat de-a berbeleacul.
Steagurile s-au dezis de pofta masculină de război,
din ura morții s-a scurs praful de pușcă, plămânii de iarbă își iau pudoarea înapoi,
luna coboară îngânând treptele de întuneric,
urletul lupilor s-a pierdut într-un destin himeric,
câinele a fost alungat din smerenia lânii,
ciobănița caută de leac săptămânii.
Dumnezeu își înalță biserica în infinit,
alegând pe cei ce simt din cei ce s-au sfârșit.
Lumină de ținut minte 