Pierduți de verde, invocând amiaza codrilor vrednici de lumină,
cerbii și-au ridicat din vreascuri o zeiță ce le caută pricină,
viața li-i mută, gândul nu li-i demult curat,
până și ceafa de granit căzut-a în păcat.
Vânturi fără de ochi, cu degete căzute negre din geruiala de mănușă
pipăie aerul, cătând corăbieri ai morții, să le sufle în pânzele de cenușă,
timpul se răsucește în rana anului trecut,
lumea își vinde la reduceri greșeala de-nceput.
Apa zvâcnește în inima pământului sortit să se cunune semănat,
dar rodul se prinde, ca un scai, de zdrențele celui fără de-arginți și oprimat.
Departe de veșnicia-ți „Doamne, toate mi se par puține” [7],
în suflet mai păstrez doar vorba cu care m-ai ivit din facerea de bine.
7. Magda Isanos – „Cel puțin legănați-vă ramuri”
Lumină de ținut minte 