Lumină de ținut minte

“the effects now begin to show themselves.” / “consecințele încep să-și arate colții.“ – William Wordsworth, Scrisoare către Catherine Clarkson, 4 iunie 1812 (poetryfoundation.org)

Șoferița conducea pe căi numai de ea știute. De câte ori încercam să deschid o discuție despre traseu, oprea motorul, se scuza că e timpul să se odihnească și adormea instantaneu, de parcă timpul ar fi dat la lopată. Uneori, când eu însămi ațipeam, aveam impresia că trecea cu autobuzul peste soldați sau cel puțin îi împingea afară din drum. ‘Oase rupte’ părea să fie șlagărul ei preferat.

Înserarea, căzută pe gânduri, scotea din piepturi chemările la rugăciune. Zefirul purta pe umeri răspunsul de argint al unui clopot venit pe lume fără dată de naștere consemnată. Cearceafuri albe și negre fuseseră scoase la vânturat.

În jurul școlilor și al spitalelor fuseseră atârnate, pe sârme, covoare persane mai vechi, cu obrazul gros și iminei cu ciucur la picioare. Din vest veneau săgeți, niște chiori jucau darts, dar cădeau rănite, fără să se bucure de ospitalitatea arabescurilor. Allah însuși instalase un ecran antirachetă, pe care puteau fi vizionate rezumatele meciurilor de fotbal din Mexic, cenzurate și lăsate să se milogească pentru viză. Americanii s-au trezit fără poartă, cu mingea dată peste cap din bară. Uneori e doar o chestiune de ori la bal, ori la spital.

Atunci l-am văzut pe călărețul fără cap făcându-mi semn, de pe muntele la care nu apucase să ajungă Mahomed. Am zgâlțâit din somn șoferița:

-Ai văzut ce GPS au ăștia?

Șoferița și-a oprit un căscat cu palma, după care s-a uitat la mine ca la o lumânare despre care nu mai știi dacă e de la vii sau de la morți.

-Fetiță, tu ai furat flori din cimitir!

-Doamne ferește, mi-a spus bunică-mea că vin rădăcinile să și le ia înapoi.

-Calul o fi de vânzare?

-“Sunt, pașă, neam de beduin”, cu capu-n nori și-n suflet vin, ți se făcu dor, din senin, de El Zorab?

-Lasă, bre, cenaclul, întrebam pentru protecția animalului, nici ăla de la Hamangia nu mai are ce lăsa pe gânduri.

-Io mă duc să văd ce vrea.

-Abia am dat lustru la faruri, nu te las să mă bagi prin toate hârtoapele.

Am lăsat șoferița să scandeze pentru pace și m-am luat după călăreț. Până să ajung, trăseseră deja la grajduri. Din niște tufe smochinite a ieșit o mafaldă cu picioarele goale și ochelari anti furtună de nisip.

-Dacă ai poftă de harbuz, să nu lași cuțitul la îndemâna prințului, că-și face sendviș cu kiri-kiri, cremă de brânză fără adaos de lapte de capră.

Și dusă a fost, ca o fata morgana, ca un șpriț după o prăjitură cu fistic.

Vizirul Jaffar băgase spaima în padișah, cu cip-cirip-urile sale răuvoitoare, ca să-l declare prinț și consort de odor euclidian. Ali Baba se vântura tot pe covoare persane, la mare înălțime. Când i se făcu poftă de harbuz, trase frâna de mână și dădu o raită prin piață.

-Pepeni de Dăbuleni, pepeni de Dăbuleni, opintești la ridichi și scapi de pietre la rinichi!

Ali Baba alese un pepene după trosnit și nu știu cum făcu Sfânta Vineri de ne întâlnirăm pe undeva pe unde Hurmuz îi făcuse pe mulți să se bată cap în cap. Pe șalupa miliției portuare patrulau niște dropii cu număr de înmatriculare expirat. Ali căuta un cuțit, am scos briceagul-unghieră și am ciopârțit harbuzul cum m-am priceput mai bine, după care am aruncat briceagul în valuri, să aibă și sirenele cu ce să-și facă fiertură de homar.

Nici nu am apucat să mă veselesc că i-am salvat viața, când mi-a mărturisit că voia să se însoare. I-am pus vată în urechi și am urlat la sirene să-mi dea briceagul înapoi, fără șarpe de apă, fără tur doi. Mi l-au zvârlit în moalele frunții, noroc că-mi trăsesem fesul până la sprâncene, că altfel îmi trezeau ochiul lui căpcăun.

Ali Baba nu se pricepea la pețit, eu nu pricepeam de ce bărbații căutau nod în papură, dacă nu se înțelegeau nici măcar cu trestiile gânditoare.

Prințesa Iasomie repeta scena balconului, cu doica. De noi s-a apropiat vizirul Jaffar, cu o seringă și garou:

-O donație pentru sănătatea padișahului, numai câteva picături.

Avea un ochi vânăt, semn că și alții se interesaseră de rezervele de plasmă ale califatului. Jaffar își folosea pelerina ca pe parapantă, pentru a putea supraveghea starea de fericire a supușilor. Gurile rele spuneau că presărase semințe de mac pe mumă-sa, înainte de a-i vârî amintirea dragă la cuptorul cu cameră de luat vederi, să vadă dacă avea să iasă challah sau cozonac. Am aruncat briceagul într-unul din flip-flop-ii de satin, priponindu-l de paravanul din fața privatei din curte. Doica a sărit în sus, înspăimântată, înghițind, din greșeală, trei frunze de iederă din plastic, răsfirată ornamental. Jaffar s-a aruncat asupra burdihanului, pentru a-și proteja investiția. Doica a scuipat plasticul, după care a leșinat la vederea unui Jaffar fără turban și pelerină, cu seringa înfiptă în braț și ochii aproape scăpați din orbite. Am recuperat briceagul și flip-flop-ul de pe paravan, flip-flop-ul i se potrivea și doicii. L-am rugat pe Ali să anunțe un mare bal, înainte de a o conduce pe prințesa Iasomie în grădina de flori, unde aveau să împletească coronițe de regina nopții și margarete. Dincolo de locurile cu verdeață e întotdeauna un anunț de mare bal.

Deși și partea aceea de lume era plină de grajduri, nimeni nu auzise de călărețul fără cap. A apărut iar, odată cu chemările la rugăciune și m-am luat după el. Din senin, s-a pornit o furtună de nisip. Și cal și călăreț au dispărut între valurile ce țipau și mușcau din aer. M-am uitat în jur după o peșteră, în timp ce steaua mea norocoasă consulta niște hărți. Unde era ciripitul de păsărele când aveai nevoie de un săgetaș de cocori? Nu erau nici copaci cu mușchi, nici mese de ospăț cu chelner iluzoriu, singurii martori ai testării materialului de clepsidră fiind niște ochi obosiți, de scorpion. De peșteră mai mult m-am împiedicat, pentru că între timp perfectasem mersul cu ochii închiși, ciulind însă urechile.

Când am deschis ochii, am descoperit că mă aflam într-o peșteră privată, cu foc de tabără pe mijloc și niște cetățeni cu sprâncenele ridicate cu greu din niște blide aburinde. Douăsprezece linguri au căzut zgomotos, douăsprezece înjurături au spart tăcerea. În orașe, femeile erau deja egale cu bărbații, în satele de munte, bărbații se prindeau cu mâinile de fund și dansau de unii singuri, uneori cu limba scoasă, probabil ca să-i sperie pe lilieci. De pe site-urile chinezești îmi cumpărasem un ursuleț cu alarmă anti-viol, cu care speram să trezesc cel puțin un regiment de scorpioni. Bărbații însă, după ce s-au obișnuit cu mirosul dulceag, s-au purtat destul de civilizat, invitându-mă la niște tocăniță de vinete. Am refuzat, abia de putusem înghiți câteva picături de apă.

-De unde vii, babo?

Probabil că arătam ca dracu.

-Din Qamishli, m-a adus un autobuz.

-Cu treburi?

-Am vândut niște lână, aștept să-mi dea la schimb un covor.

-A dat norocul peste tine! Nu departe de aici locuiește un prieten de-al nostru, mare calif. Mare milostiv, pacea fie cu el! Sigur găsește o cămăruță și pentru tine.

Furtuna de nisip se potolise. Caii așteptaseră cuminți, în jurul unei grămezi de fân. Acum fremătau la chemarea deșertului.

Bărbații încălecară, iar unul, care părea să le fie căpitan, mă săltă în șa. Caii păreau să-și fi adus aminte de sălbăticie. Dacă era să mă întrebe cineva, călăreții ăia nebuni provocaseră furtuna de nisip! Copitele ridicau nori grei de nisip în timp ce călăreții chiuiau ca mușcați de streche.

-Baba asta nu e chiar babă, râse, pe sub mustăți, căpitanul.

Mă prinsese de mână. Apucasem să ascund inelul cu diamante, dar nu și cercul de piele albă, neatinsă de soare.

Stăpânul palatului și-a ascuns uluirea sub politețe. A bătut din palme și o mulțime de perne și catifele au fost întinse pe covoare, alături de boluri cu sosuri răcoritoare și tocănițe de miel, lipii și tăvi de argint încărcate cu fructe.

-Bineînțeles că rămâneți peste noapte. Doamnă dragă, puteți explora prin toate încăperile din palat, puteți să vă alegeți camera favorită, numai la ușa îmbrăcată în piele de capră să nu bateți.

-Acolo o ține pe nebuna de nevastă-sa.

Amfitrionul nostru i-a făcut semn celui ce comentase să se facă pierdut, dar nu a părut supărat. Eu regretam că nu o puteam suna pe șoferiță, ne luaseră telefoanele mobile la intrare. Nici în cărți nu se dăduseră atâtea amănunte.

Bărbații s-au retras pentru trabucuri, narghilele, hașiș și cafele tari, amare, în doze mici. Auzeam muzica insinuându-se pe la balamale și gânguritul gingaș al dansatoarelor, ritmul galopant al salbelor. Am găsit o cameră cu pereții albi, certăreți și velințe înflorate. Am închis ușa, cu cheia. Când m-am trezit, de dimineață, nu mai era nimeni în palat. Am alergat la geam și am văzut doar norii de nisip din urma călăreților. Pe băncile din jurul grădiniței de legume, servitorii râdeau de giumbușlucurile unui șobolan.

Am găsit destul de ușor autobuzul, discreta de șoferiță făcuse rost de un megafon și îmi striga numele prin oraș.

-Trezește-te, ai primit o scrisoare de la Moscova!

-Tu să te trezești, dormeai când am plecat.

-N-ai fost nicăieri, dormi de-aseară, neîntoarsă!

-Tu de unde știi? Sforăiai atât de tare încât claxonul și-a prezentat demisia!

Am sărit ca arsă. Inelul era însă în buzunar. Să nu mă duc eu să văd nebuna?! Mulțumesc, Charlotte, Charlotte Brontë.