Lumină de ținut minte

Îmi aduc aminte că bunicul a lucrat la ea singurii doi ani pe care i-a primit ca pensie. O bicicletă cu niște aripi de cârpe și pene și o șa îmbrăcată în staniol. Pentru o vreme, după plecare bunicului, m-am luat cu școala și am uitat-o în beci. Într-una din iernile acelea cu zăpadă scârțâietoare și chiciură pe obraji bunica nu a mai putut coborî în beci după lemne. Dintotdeauna mi-a fost frică de beciuri. Nu aveam nici măcar o lanternă. Am luat coșarca, trei cutii de chibrituri și un snop de lumânări, locuiam lângă biserică, și am coborât în beci. Eram pe teritoriul păianjenilor, șoarecilor, al șobolanilor, al gândacilor, până și o cioară își făcuse cuib în plasa unui geam! Întunericul urla de parcă se afla în pericol de moarte. Fiind un bloc cu douăzeci de apartamente, beciurile erau aliniate pe un coridor îngust, cu numere de vopsea roșie și lacăte sclipitoare. Erau mai multe umbre decât lumina ar fi putut duce în spate. Mi-au trebuit zece minute doar ca să dau lacătul jos de pe ușă. Întunericul se revărsa de peste tot. Am aprins lumânările și le-am postat în jurul meu. Aruncam lemnele încercând să izbesc aroganța umbrelor. Atunci am văzut-o și în mintea mea nu a mai fost niciodată întuneric. Era atât de sărăcăcios de caraghioasă încât nu putea fi decât prietenie de la prima vedere. În lumea copiilor nu poți vorbi despre dragoste pentru că ei sunt dragoste și nu ar înțelege. Propria formă e cel mai greu de definit. Am scos bicicleta pe coridor și le-am tras o spaimă soră cu moartea șobolanilor. Un alt călător, înaintea mea, a ajuns departe, în lumea marelui crab poreclit cancer. E greu de crezut că o formă evoluată de inteligență se poate încarna într-un fel de mâncare, dar Universul e clădit pe paradoxuri pentru că nu are niciun chef să fie explicat. Am plecat înainte ca cel mai mare pescar din lume să-și întindă năvoadele și să declare crabul cină aniversară.

Încă îmi mai era un pic silă de întuneric, e ceva ce sunt obligată să port cu mine, dar călătoriile dincolo de propriile emoții erau atât de bogate încât până și coșarca părea să împrumute luciu din aur. Sobele trosneau de fericire, iar viața noastră, socotită de mulți săracă, era veselă și îmbujorată. Lângă Dumnezeul Luminii e întotdeauna cald.

Deși pe toate visele mele cerne zăpada, abia așteptam să vină vara. Am scos bicicleta în sălbăticie, pe drumul ce ținea de urât doar luncii și tarlalelor cu cartofi.

Așa am nimerit la metrou. Era atât de multă lumină încât am crezut că trăseseră soarele înăuntru. Oamenii își pierduseră culoarea pielii pentru că lumina venea de fapt din interiorul lor și ascundea orice altă diferență privirii. Un zumzet plăcut ținea loc și de cuvinte și de muzică, sau poate era o împletire de amândouă. La una din stații un cetățean a atras privirile încă de la intrare. Ținea în mâini o carte maronie și dădea din cap de parcă nu ar fi fost pregătit pentru cunoaștere.

-Ce sunt rețelele sociale? Ce e internetul? Ce sunt ziarele de scandal? Ce e corupția? Poate cineva să-mi explice despre ce e vorba în cartea asta? Nu înțeleg nimic!

Oamenii îl priveau nedumeriți, unii cu compasiune. O femeie s-a ridicat de pe scaun și s-a apropiat de bărbat. L-a tras spre un alt set de scaune libere și a început să răsfoiască cartea.

-Cred că e una din cărțile interzise. Nu știu cum de ați găsit-o. Toate au dispărut odată cu Marea Devastare, odată cu cuvintele care au provocat-o. Știu povestea de la bunica mea. Cred că e ilegal să pronunțăm aceste cuvinte, ele au fost sterilizate și trimise în neant. Protagoniștii Marii Devastări au fost trimiși pe Planeta fără luciu, în marele întuneric, unde nimeni nu aude, nu vede și nu simte.

Când ușile s-au deschis, toți călătorii au ieșit afară, așteptând. Bărbatul și femeia au dat foc cărții. Mă așteptam să văd polițiști alergând, în vremurile din care veneam nu aveai voie să dai foc unui steag. Au venit doar niște îngrijitori, care au curățat pe muțește cenușa. I-am urmat pe ceilalți călători înspre ieșirea ce dădea în oraș. Mă așteptasem la hoarde de Eloi tândălind pendulian, fără vreun scop, fără vreo noimă. Am descoperit fericire, bucurie, vacarm. Magazine cu uși deschise care își strigau în gura mare mărfurile, școli cu ferestre deschise prin care se scurgeau în lume comentarii literare și probleme de matematică. Era o chimie mai nobilă decât orice răutate de uraniu. Toți oamenii păreau să știe ce au de făcut și totuși zâmbeau de parcă nu le spusese nimeni că e vorba de un efort, de lucru mecanic, că s-ar putea diviza în relativitate. Relativitatea era doar o altă fațetă a fericirii. Erau și ceva buruieni care încă mai îndrăzneau să miroase urât, ba am văzut chiar și un copil aruncând cu pietre, dar cerul era atât de albastru și ziua atât de plăcută încât timpul mai scăpa câte ceva din vedere.

M-am întors acasă. În beci nu așteptau nici medici, nici scriitori, nici jurnaliști, nici filosofi, nici oameni de știință. Nici măcar țambalagii. De șobolani ne scăpaseră niște inundații. În beci număra surcele vecinul nostru șomer, tată a patru copii, care mai avea putere cât să creadă doar în două săptămâni de iarnă. I-am dat o coșarcă de lemne în schimbul promisiunii că o va căra și pe a noastră până la etajul al doilea. Nu știu cum se făcuse dar îmi sclintisem piciorul la aterizare.