Într-un sat uitat de lume, pe-o costișă fără nume, își ducea zilele, și cu greul și cu ușorul, Baba Fleanca. Baba Fleanca avea o casă mai mult dărăpănată decât ridicată, un cocoș care se rezuma la trei cântaturi, o vacă demnă de Cartea Recordurilor și o curte plină de găini.
Deși povestea ar fi trebuit să înceapă într-o primăvară, niște dureri reumatice de conifere au amânat pseudo-odatul ca niciodatul pentru vacanța de vară.
Într-o zi cu bob de rouă și greva norilor, baba spăla niște agrișe într-un lighenaș când auzi neauzitul:
-Ti văd! Ti văd!
Trase baba o sperietură până la ușa casei, de la ușa casei la poartă, iar de acolo dădu ocol curții: nimic. Vocea ședea pe cuptor. Intră înapoi în casă de parcă nu i-ar fi păsat nici cât negru sub unghie.
-Ti văd! Ti văd!
Și se dădu vocea pe râs de zornăiau toate tingirile babei. Baba Fleanca nu grăi, doar se uită chiorâș, puse mâna pe linguroiul de lemn uitat pe spuza plitei, alergă într-un suflet până la marginea dinspre nicăieri a grădinii și aruncă linguroiul cât colo:
-Du-ti la dracu’!
Vreo săptămână a avut liniște. Apoi o cană de tablă a început să se bage în vorbă, mână-n mână cu un ceaun afumat și niște blide de lut. Baba le strânse pe toate într-un sac și târâi adunătura până la împunsătura cu satul vecin. Ai ei din sat erau prea mândri, nu acceptau pomană, ăi de pe de lături erau mai săraci, surzi la ocările lumii.
O vreme i-a fost bine, până a sunat telefonul. Copiii, trei la număr, îi cumpăraseră un telefon mobil, ca s-o mai întrebe de sănătate. Biletele de autobuz erau prea prăfuite, iar satul nu se încumetase să asfalteze drumuri pentru mașini de lux. Pe-acolo nu aveau nevoie decât de căruțe. Primărița dădea bani oamenilor, nu pe prostii.
Convinsă că toate relele i se trăgeau de la dihania de telefon, Baba Fleanca îl înhăță de pe raftul dulapului, alergă iar până la marginea grădinii și îl izbi de primul bolovan care îi ieși în cale:
-Du-ti la dracu’!
Bătu apoi cale până la casa popii. Popa, dascălul și coana preoteasă o urmară pe drumul înapoi spre casă. Coana preoteasă abia aștepta să vadă cum stihuia fața de masă, lucra de mai bine de un an la o broderie și parcă tot nu-i dădea de capăt. Singurele puse pe scandal au fost însă găinile, baba cotonogise una de dimineață, o curățase de visuri de plapumă și o azvârlise în rola cuptorului.
Pe ici pe colo slujba se tot poticnea, popa trăgând cu ochiul la țoale și la vechituri, să vadă de unde o sări neauzitul.
-Părinti, concentrează-ti un pic șî pi vorba lu’ Dumnezău, c-apăi te-am chemat sî mă scăchi de spurcăciuni, nu sî li chemi la șăzătoari!
Popa se lumină la față, de parcă însuși soarele apăsase pe clanța ușii. Baba Fleanca n-a mai avut nevoie de alt semn, întunericul își luase mâna de pe ea. Au făcut dreptate și găinii fripte, cu niște turte de mălai și-un păhărel de țuică.
La câteva zile trei mașini traseră, un pic spre asfințit, în fața casei. Copiii babei veniseră încărcați cu prosoape, colaci și alte cumsecădenii ascunse în pungi de plastic.
-Da’ cini o murit, bre? S-o schimbat iar regimu’?
Doi băieți și o fată. Cu atât s-au putut lăuda Baba Fleanca și Moș Râsnic. Acum erau cu toții pe la casele lor, cu familie și slujbe la oraș. I-au purtat la școală, i-au învățat cu lumea, i-au dus la biserică, numai de prostie nu i-au putut feri.
-Or aț gătat barabulili șî aț vinit sî mai umpliți un portbagaj?
Baba n-a mai așteptat răspuns, a mai ologit niște găini, a strâns penele pentru niște puișori de pernă pentru nepoate, a pus de-o mămăligă și a scos din beci putinica cu brânza de-o strecurase de dimineață și-o oală cu smântână.
Până la urmă au petrecut de sufletul lui Moș Râsnic, căci gândurile negre se duseseră toate la dracu’.
-Prosoapili șî colacii sî li lasaț în satu’ fărî moarî, aiștia di pi-aicea mi-s pre’ mândri șî nu ieu di pomanî! le strigă baba pe urme și închise poarta zâmbind.
Lumină de ținut minte 