De câte ori să spun că nu-mi plac vocile? Le auzeam asudând, precum un ritm hodorogit de tobă africană. Vocile care îmbătrânesc muncind cinstit nu hărțuiesc muzicalitatea, li se cuvine. Ironia asimilată lasă urme pe față și mă rog de pod între urechi. Ușile noastre nu au casă, de când mă știu în slujba generalului misiunea mea e să îndepărtez vocile din spatele ușilor. Cele mai multe sunt din import. Ultimele tratate galactice au fost semnate într-un moment de generozitate amiabilă.
Generalul îmi trimisese vorbă de dimineață să returnez șase carate de platină misogină. Adresele noastre nu au numere, numai cuvinte. Locuiesc în lumină de mai bine de 4000 de ani și sunt de meserie crinolog. Nu-mi aduc aminte pe unde am umblat înainte de vreme, așa după cum nu-mi aduc aminte ce voce m-a trimis la pământ. Probabil reușiseră să mă înconjoare, din păcate pentru voci parola e gravată pe sufletul meu de Ană, în caz de necesitate eliberează zborul. Iadul preia custodia celor ce se dezic de echilibrul Creației, vocile și-au ratificat propria capcană. Le-am auzit vociferând imprudent și impardonabil despre reflexie.
Când mi-am revenit călcam deja pe urmele unui cortegiu de ființe frumos conturate. Păcat că purtau pe umeri mormane de decibeli, povara se distribuia după un algoritm total abandonat în mâinile aroganței. Alungaseră rudele sferei, începându-și ziua în triunghiuri repetate în piramide cu punct fără întoarcere.
-Încotro? am îndrăznit să sper într-o conversație.
-La rugăciune. Nu e permis să ieși din rând, dar vei primi cuminecătură.
Bisericile erau niște pete piramidale de întuneric. Răcoarea era plăcută, zgomotul era infernal. Decibelii de pe umeri se transformau la rândul lor în pete de întuneric, infiltrându-se până și în compoziția aerului. Ființele păreau să se plângă de lipsa de lumină. I-am trimis vorbă generalului. Nici nu am apucat să răsuflu îngrijorată când s-a făcut brusc lumină. Generalul e singurul care poate converti compoziția întunericului în lumină. Are întrerupătoare fixate peste tot. Ființele frumos conturate au început să se minuneze de parcă mai auziseră de așa ceva dar nu crezuseră să fi fost adevărat. Deși adevărul lucrează peste program, multe minți încă mai cred că mai e timp de păcăleală. Când generalul cere adevărul, toate alegerile se deparazitează.
Preluată în paralelism, nimerisem între granițele celor șapte solzi de pește. Când generalul a dat ordin de ieșit la pescuit, șapte colonei au încercat să pună semne pe solzii de pește. Generalul le-a transformat propriile amprente în solzi de pește; deși își vânduseră înțelepciunea pe strategia întunericului, solzii aveau să le chiorăie în mațe foamea de lumină. Lumina însă nu poate fi atinsă de trădători. Se dispersează și se reconstruiește în aceeași miime de secundă, e acolo și totuși nu e. În timp ce încercam să administrez acest raționament onorabil și plin de relevanță, vocile închinau rugăciuni ca niște țipete, numai copiii se mai foloseau de șoapte. Cui se rugau? M-am uitat la tavan și chiar și dincolo. Nici ei nu știau la cine se rugau. Împărtășirea de sine s-a pogorât odată cu oftatul generalului. Deși Cartea sfântă era perfect lizibilă, nu mă putusem despărți de primul Cuvânt. Primul Cuvânt din Cuvântul înainte.
Lumină de ținut minte 