Nu știu dacă a fost de vină timpul sau doar străbunicul meu Dolcu, dar unul dintre ei nu a mai avut răbdare. Pe străbunica mea Luiza am prins-o chiar înainte de plecare, eu abia ce mă obișnuisem cu existența secundelor când s-a lăsat dusă de ani. Avusese pe suflet să-mi spună ceva și n-a plecat până nu s-a golit de gânduri. Amintirile treceau prin apartamentul bunicilor mei, nestingherite de dorințele lăsate pe a doua zi. Ca în mai toate comunitățile mici și demodate în principii, cimitirul era la fel de frecventabil precum școala și alimentara. Pe lângă parastase și sâmbetele cenaclurilor colective, viii stăteau la taifas cu morții ori de câte ori li se ivea ocazia; dacă astăzi tinerii își trec pe ordinea de zi vizite la psihiatru, bunică-mea înroșea în calendar zilele când trebuiau aprinse lumânări la cimitir. După un parastas în senina aducere aminte a străbunicilor mei, plecați împăcați, bunicii mei au dus ceva pomeni și la cimitir, să le dovedească probabil bătrânilor că nu se zgârceau la grăunțe. Luiza se va fi liniștit văzând că sendvișurile fuseseră făcute cu bulci proaspete de la brutăria de lângă cinematograf, iar străbunicul Dolcu s-o fi lăsat un pic copleșit de calitatea vinului cumpărat de la țărani. Cât mama și bunicii mei se ocupau de cei flămânzi, împărțind ce mai rămăsese prin coșurile de răchită, tata mi-a promis o plimbare pedagogică. Nu trecusem încă pragul școlii, iarba crescuse doar până la umărul băncilor cu suflete de lemn. Mormintele erau acoperite de flori. Ceva copaci îndrăzniseră totuși să se furișeze printre morminte, iar păsările făceau gălăgie în toate anotimpurile, indignate de asumarea ideii de liniște eternă. Dumnezeu e Cuvântul, nici măcar semințele nu rodesc în tăcere.
Pe unde m-au tot dus pașii, nu cred că s-a întâmplat aleatoriu și nedecis de empiric să nu trec și pe lângă un cimitir. Oamenii s-au lăsat încă din cele mai vechi timpuri fascinați de moarte, uitând că viața e de fapt darul sfânt, primit gratuit de la Dumnezeu. Morții ar fi trebuit să se roage și să îndrepte lucrurile din timpul vieții, nu să spere și să implore rugăciunile celor rămași în urmă. E frumos să ne rugăm pentru cei duși, e un semn de generozitate, în același timp ar trebui să fim mai atenți la viețile noastre, încă palpitânde. Precum bunica mea, multe alte bunici și bunicuți și-au dat pomeni încă din timpul vieții, s-au primenit după cum au putut, sperând să fie amintiți, dar nebizuindu-se doar pe mila viitorului sau pe o datorie altădată sfântă, evacuată însă de moderniști din societate. Pentru multă vreme oamenii au confundat crucea cu Christos. Chiar și acum când Isus e demult plecat de pe cruce, mulți stau cu ochii pironiți pe trecerea lui, contemplând lemnul nu viața. Isus e viu și nu mai e demult pe cruce. Oamenii ar fi trebuit să-l urmeze pe Christos, nu să-i păzească crucea. Christos înseamnă Viață. Nu moartea ne-a fost învățător și izbăvitor de păcate oamenilor, ci Viața în cea mai curată formă de manifestare a ei. Învățăturile lui Isus au schimbat fața Lumii, cursul Vieții. Isus nu se întoarce pentru a scăpa de păcate niște ignoranți lipsiți de morală și de decență, se apropie Ziua Judecății nu ziua porților deschise. Oamenii au primit destul de multă învățătură, a venit timpul să-și susțină examenele.
În copilărie însă iadul de-abia ce-mi pregătea sezonul bâlciurilor. Tata citea cu voce tare numele morților, încă nu învățasem să buchisesc. Le studiam fotografiile, pe unde le aveau, pe unde nu mai smulgeam câte o buruiană. Pentru cei rămași singuri împrumutam câte o lumânare aprinsă de la cei care aveau mai multe. În cimitir își așteptau verdictul și români, și nemți, și unguri, și poloni, și evrei, și soldați necunoscuți, și babe, și copiii, și femei cu uitătura frumoasă. Evreii aveau un cimitir numai al lor, pe deal, la oraș, dar mulți voiseră să se odihnească printre vecini, copiii fiindu-le oricum mult prea departe. Cele mai multe morminte erau de pământ, morții nu doreau pe atunci pe piept pietre de moară. Când Isus a promis că la a doua a sa venire se vor ridica morții din morminte, nu s-a referit la cadavre în diverse grade de putrefacție și ghirlande de viermi făcând paradă pe străzi, ci la spirite încă bolnave de păcat și de pământesc reîntoarse în alte corpuri, o a doua șansă de a se îngriji și de a curăța aceleași suflete, poate altădată neglijate. Când mai votați pentru avorturi, gândiți-vă că ați putea fi pe punct de plecare și ați avea șansa să vă reîntoarceți, în vederea solicitării unui aviz de viață veșnică, dar presupusa mamă ar prefera să facă întrerupere de sarcină. V-ați simți înșelați și condamnați la iad fără revizuire, nu-i așa?
Din morminte se ridicau mâini, strigăte mute de ajutor. Tata nu se temea de ele, dar mie îmi era teamă să nu mă apuce de picior și să mă tragă după ele. Când i-am spus tatei a râs. Fuseseră oameni cumsecade, nu aveau să-mi facă niciun rău. Ilie fusese zugrav, se pricepuse un pic și la tâmplărie. Îi învățase pe copiii din vecini să meargă pe bicicletă. Hilda împletise pulovere pentru toată mahalaua. Prăjiturile ei fuseseră renumite, gospodinele încă se mai foloseau de rețetarul rămas de la ea. Vasile, brutarul, inventase pâinicile cu secară special pentru copii. Le făcuse ieftine ca să le poată împărți din propriul salariu. Evreul de la prăvălie fusese un zgârcit, dar nevastă-sa dăduse pe furiș de pomană bomboane copiilor fără papuci. Tata le știa casele. Le știam și eu. Și copiii. Învățătorul își lăsase cărțile bibliotecii de lângă grădiniță. Comuniștii nu știau de ele. Bunicul meu citea cărți subversive și cânta în corul bisericii. Duminica la slujbă cântam Doamne miluiește și visam că îmi fusese lăsată în grijă cădelnița. Popa Vedeanu era bucuros de ajutor.
Cred că Dumnezeu a vorbit cu mine dintotdeauna. Acum narcisiștii vorbesc de voci pe voci, spirite damnate limbajului literar, iar psihiatrii fără uși de biserică nu fac nici ei diferența între gândul bun și cel de boală. Și diavolul vorbește. Mult, deșănțat, mincinos, insistând uneori că aduce vorbă de la Dumnezeu. Când vorbești des cu Dumnezeu e ușor să faci diferența, chiar și când diavolul pretinde că e semn de carte în cele sfinte.
Dumnezeu încă îi mai așteaptă pe oameni, zâmbitor, pe calea dreaptă. Când tac, numai El mă aude.
Lumină de ținut minte 