Lumina pierdută a sufletelor de funingine V

(spiritualearth.com)

Mi-am șters pantofii de orice speranță. Înainte de a intra însă m-am răzgândit, m-am aplecat și am cules tot ce era încă speranță, m-am întors și le-am lăsat în păstrare bunului Eli. Atunci mi-am dat seama că nu purta nicio bijuterie, de neînchipuit pentru un bărbat atât de bogat.

-O iubesc. Ea e verigheta fericirii.

Am suspinat, am surâs, am înțeles.

Orice scriitor de succes ar fi postat pe minutele rămase vacante un solilocviu plin de pasiune, mai aprig decât orice zbatere de gene. Eu îl gândeam, lăsat la plata decorului.

Ușa fusese odată vopsită în verde. Mâncată de cari din uitătură. Trecuse prin mai multe rânduri de vopsele, unele îndărătnic de negre, după care se întorsese iar la verde, în dorul pajiștii de acasă. S-a dat scârțâind la o parte. Un domn din cei cu papion și batistă la piept s-a oferit să-mi dea o mână de ajutor.

-Bună ziua. Bine ați venit. Damian Mihalachi.

Un pensionar cu o notă la fel de veche ca și el la purtare a apucat de bagaje. Am păstrat o geantă cu mine, îi era și așa greu. Aș fi întors capul să mă mai mângâi o dată cu privirile bătrânului domn, dar mi-am adus aminte de învățăturile înțeleptului Nicolae.

Toți vorbeau românește, dar oare ce gândeau? De-abia trecusem pragul mamei Rusii și până și musca înțelegea ce spuneam!

-Am absolvit facultatea la București. Medicină. M-au trimis la specializare și am rămas. Mi s-a oferit un post foarte bine plătit și libertatea de a-mi continua cercetările.

-În ce domeniu?

-Manifestări ale ființei umane. Aroganță, putere, secrete, obediență, parvenire, resentimente, patriotism, nebunii cu valențe artistice, vulgaritate. Nebunia protocolară e cea mai periculoasă, credeți-mă.

A început să râdă. Nu-mi venea să râd. N-am apucat să mimez. O potaie căzută de pe scări s-a repezit și m-a mușcat de picior. Am apucat măsuța de fost telefon și i-am dat-o cu lalele cu tot de cap. Și măsuța și câinele și-au frânt câte un picior. Câinele s-a târât schelălăind spre cimitirul amintirilor, Mihalachi a început să urle în urma lui. Pensionarul a scos din mânecă o cutie cu plasturi. Javra încercase să-i zdrențuiască și lui singura pereche de pantaloni care îi mai rămăsese.

-E veterinar?

-Cine?

-Mihalachi.

-Conu’ Mihalachi e director.

Nici măcar valetul nu avea accent rusesc, dar râdea fără dinți și fără să-i pese.

Mihalachi s-a întors încruntat, semn că javra mirosea deja a moarte. Îi dăduse Dumnezeu șansa să studieze și abaterile animalelor. Aștepta un cuvânt bun. Mintea îi lucra deja la traducere. Nici măcar nu am zâmbit, avusese tot timpul să se pregătească să ceară iertare. Nu m-ar fi mirat s-o latre. Fața i se schimonosise de indignare și neputință de control.

-Îmi pare rău.

Scântei, secunde de ură îi scăpaseră deja din priviri. S-a lăsat pe genunchi ca să și le ascundă, pretextând că-mi studia rana de la picior. M-am îndreptat spre scări, spre deliciul pensionarului.

-Cine vă sunt pacienții?

A luat continuarea conversației drept un semn de pace. Mintea îi căuta însă război. Nu avea să găsească. L-ar fi distrus. Deși nu avea conștiință, era conștient.

-Scriitori, pictori, sculptori, actori, ziariști, medici, profesori. Artiști.

Vocea îi tremura de mândrie, potent, răzbunător.

Hohote minuscule de râs se strecuraseră deja printre moleculele de oxigen ale ordinii de zi. Până și gardienii de dioxid de carbon rânjeau satisfăcuți.

Calm, calm, Anastasia trecea.

Mihalachi s-a scuturat de frenezie.

Scările duceau la lift. Dormitorul apartamentului buclucaș fusese transformat în lift! Coboram. Am numărat mai mult de cinci niveluri, ne apropiam de centrul pământului și de magma unei noi teorii.

-Veți avea timp să vizitați muzeul după plac însă mai târziu, acum vă conduc la apartamentul dumneavoastră. Astă seară sunt invitat la o gală de caritate. Prezența mea acolo e, din păcate, necesară pentru strângerea de fonduri. V-aș fi rugat să mă însoțiți dar invitațiile au fost trimise încă de acum trei luni. Am încercat să apelez la niște favoruri dar lista de invitați era deja închisă. Îmi cer scuze. Am acceptat însă câteva alte invitații în numele dumneavoastră, lumea abia așteaptă să vă cunoască. Vă las să vă odihniți.

Ușa metalică, aurită se deschidea către o cameră de așteptare garnisită în roșu. În jurul clădirii fusese săpată o rețea de tuneluri, păzită de lampadare și de megafoane. Deocamdată curgea liniște.

-Mulțumesc. Vă doresc o seară frumoasă. Benefică.

-Mulțumesc. Ne vom reîntâlni mâine dimineață, după micul dejun, pentru prima vizită oficială.

Înainte de a pleca m-a împins ușor, de talie, spre ușa dormitorului. Prea îndrăzneț, mult prea îndrăzneț. L-am dat pe ușă afară. Ferește-mă, Doamne, de cel mai bun prieten al omului că de dușmani mă descotorosesc și singură.

Și dormitorul era tot o cameră de lift. Ceata lui Mihalachi avea o obsesie. Mi-am reamintit că ne învecinam cu muzeul Bulgakov. Turiștii, ca și locatarii din împrejurimi, încă se mai așteptau la tot felul de întâmplări stranii. Nu aveam timp de deznădejdi. Am urcat până am dat de lumina lunii. Restaurantul aranjase deja cina în camera de oaspeți. În timp ce-mi spuneam rugăciunea a explodat becul veiozei. Securistul de serviciu a scos un țipăt scurt, ascuțit, ca de cioară.

Unde mă trimiseseră? Fără pistol.