
Pe vremea când sacul încă mai răsufla prin iută și se peticea de singur ce era, pădurile domneau peste umbre, iar soarelui îi era frică să se uite în oglindă, ca să nu-și dea, ca prostu’, cu pumnul în ochi. Pe vremea aceea ursul ieșea din bârlog doar la chemarea primăverii și lua de la albine numai după ce se săturau toți copiii de la sate și de la oraș.
Și tot pe atunci umblau prin lume oameni care fugeau de pribegie și deși și-o țineau de dragă pe a lor, puneau lanț pe cea a ursului. Pădurile se împuținau pe la fuste, căci bârlogurile omului creșteau odată cu pretențiile de bibliotecă. Ajunseseră șobolanii să le râdă pe sub nas urșilor, iar câinii, deși trăgeau și ei de lanț, îi lătrau ca la hoțul cel mare. Toți mâncau din gunoaie.
S-a-ntâmplat de-au prins un an de nu s-a ridicat pe băț. Au ieșit urșii până la drumul mare, speriind pe toți cei ce-și atârnaseră smoc de sulfină de cozoroace.
O mână de fătălăi ce căutau boului în coarne au plătit niște copii să arunce cu pietre. Copiii nu s-au mai uitat în urmă, ci și-au luat bună ziua de la sănătoasa. Pe unde au căzut pietrele s-a făcut râu și nimeni n-a fost în stare să-l treacă. De din deal a coborât o ursoaică albă, cărând după ea ani buni de omăt. Urșii și-au văzut de pădure iar fiara uscatului s-a tras ruginind în pământ.
Iar toți cei ce au mulțumit de apă curată au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.