Îl dăduse nevastă-sa afară din casă. Doar nu avea să se ducă la mamă-sa, văduvă și dusă la culcare odată cu găinile! Avea să șadă între tufele de zmeură pe care le răsădise, cu mâna lui, la capătul tarlalei pe care o moștenise de la părinți. Când lucra câmpul, mai spre gura verii, i se întâmpla de multe ori să rămână fără apă și atunci, ferindu-se de pârjol, se răcorea cu câte un pumn de fructe. Parfumul lor i se lipea de nări, îngenunchindu-l cu promisiuni de fericire simplă, ca de început de lume. Numai nevastă-sa mai avea gust atât de proaspăt. Poate și din cauza faptului că el dormea mai mult pe-afară. Altul ar gelozi, el aștepta însă să fie iubit tot atât pe cât era el în stare să iubească. Se întâmpla să mai bea cu câte un pahar prea mult, mai trăgea de-o țigară, la crâșmă toți bărbații se încarcă cu răget de leu. Acasă, Măria îi făcea patul pe prispă și închidea ușa în trei zăvoare. Vorba vine îi făcea patul, arunca un pled, la întâmplare, pe lutul tare, neomenos cu oasele fine. Ca s-o sperie, și dacă luna îl scăpa din mreje, lua pledul și lua drumul câmpului. Nu era numai soțul Măriei, mai era și învățător. La clasa a treia. Până și cei mai cuminți dintre școlari făceau dimineața ocol până la marginea tarlalei, nu ca să se dedulcească la zmeură ci doar ca să-l sperie, în caz că soarele ar fi uitat să dea ora exactă. De dragul lor se prefăcea încă adormit, numai așa, ca să le audă râsul curat și vorbele fără frică. Îl duceau apoi până acasă, unde îl așteptau cu urechile ciulite, ascunzându-și în palmă zâmbetele știrbe. Măria le lăsa fructe și turtițe pe câteva frunze de vie și-i întreba respectuos dacă voiau să se prindă martori la despărțire. Prima dată i-a podidit plânsul, abia apoi și-au dat seama că li se dădea un pic de importanță. Învățătorul le făcea cu ochiul, dar ei tot se temeau că femeia avea să-și găsească un alt drum. Aerul curat îmbia la înțelepciune. Deseori prematură.
Se lăsă tras de iarbă, pledul îl ferea de insecte, deși le auzea moșmondindu-se, din curiozitate. Parcă noaptea nu era ca toate celelalte. O cioară îl strigă pe nume. Adormi nedumerit. Se trezi într-un vacarm îngrozitor, de parcă toate ciorile din lume țineau cu dinadinsul să-i prezinte și traducerea. Pe la celălalt capăt de tarla trecea un drum, mereu grăbit să ajungă la oraș de frică să nu calce în vreo balegă. Mașini scumpe claxonau nebunește, frecându-și coatele unele de altele, spre stupoarea mijlocului drumului. Șoferii păreau să se certe cu vântul, parcă mai citise undeva de unii care încercaseră să ia foșnetul în furcă și să-l facă căpiță. Noaptea căpia dacă nu băgai de seamă.
-Ce-aveți, mă, ați dat în boala vrăjitoarelor? S-a făcut de Sânziene? Am vești proaste, a dispărut pădurea! Și noi o căutăm de vreo douăzeci de ani …
-Nu ne lasă doamna să trecem! S-a pus taxă pe drum? Atunci să ne vândă tichete!
-Care doamnă?
-Ce ai, milogule, ai dat în orbul găinilor? Iote-o acolo, șade pe scaun ca o prințesă și nu ne lasă să trecem, că doar n-om face moarte de om!
Se frecă la ochi, se mai uită o dată, și-ncă o dată … degeaba, nu vedea nimic și pace bună! Porni către drum, să pună mâna, poate nimerise între pușlamale care se țineau de glume cu iluzioniști. Deși nici pe el nu avuseseră cum să-l vadă, dus pe somn în spatele tufelor. Niște tâmpiți, probabil, care dădeau timpul pe degeaba neînțelegând cât de greu se cumpără. Până să dea de drum oamenii începuseră deja să strige unii la alții:
-Unde e, dom’le? A dispărut!
-Cine, făcu iar pe-a deșteptul?
-Fata Morgana! Jur că era aici acum un minut.
Toți ambalară mașinile și-și pierdură urma, de parcă le călcase diavolul pe grumaz.
Când ajunse în mijlocul drumului încă mai mirosea a regina nopții. Colbul se ghemuise supărat, trezit și el din vis.
Lumină de ținut minte 