Lumina pierdută a sufletelor de funingine VIII

(German sculptor Siegfried Neuenhausen designed this 1981 monument to homeless cats in Braunschweig, Germany – http://www.catingtonpost.com)

Sunt scrisori pe care nici societățile secrete nu au puterea să le deslușească. Sunt litere greu de prins. Treceam printr-un acces de filosofie nepretențioasă, cu abateri de-a dreptul juvenile. Până în seară, când am coborât la cină, trecusem deja cu un strat gros de dulceață de coacăze peste toate graffiti-urile care încercaseră să-mi otrăvească obiectivitatea. Cineva făcea eforturi să mă convingă că aș fi fost un cobai trimis să studieze și să scrie despre respectul de sine la cobai. Venise timpul să fac o vizită fostului, mai bine zis prezumtivului apartament al lui Bulgakov, nu de alta dar precis se pregătea să dea buzna pe scenă și Casper, lebăda fumurie care se dădea cu patinele pe Marea Caspică. Într-o altă enumerare de idei, prea multă căldură i-ar fi determinant pe ceilalți musafiri ai stabilimentului să criogeneze ghețarii de la Polul Nord, fără intenția de a-i mai trezi vreodată. Cămașa de forță palpitase amuzant, ca un Placebo mergând pe sârmă, lipsa mea de entuziasm turistic ar fi putut însă afecta gramajul de pesmet la savarine. Eram convinsă că Mihalachi își făcea de lucru pe la muzee, petrecându-și însă concediile ca oaspete culinar al mânăstirilor. Mulți intelectuali preferă stufatul. Fierbinte și dat de pomană. Nu de sufletul cuiva, sau poate doar de cel al vântului. Scepticismul e un fel de cancer al gândurilor, neletal, obsedat totuși de trigonometrii de criptă. Oportuniștii, paradoxal ecologici, preamăresc sacrificiul gropii comune.

Mihalachi știa să farmece. Numai eu știu câtă agheasmă am băut ca să scap până și de un amărât de deochi. Trăsăturile nesupărător de frumoase, caline, politețea exagerată, dopată, mă puneau pe fugă. Să spun că îmi plac doar bărbații sinceri ar însemna să reduc iubirea doar la relația dintre mine și Dumnezeu. Există însă un regret al minciunii pe care îl găsesc acceptabil. Cel reparatoriu. Din păcate la hotelul de lux al nebunilor nu se învăța cizmărie. Mihalachi s-a dovedit a fi totuși un ghid discret, chiar dacă îi plăcea să facă caz de propria erudiție. Trebuie lăsată mândriei bărbatului și un pic de burtă. Apartamentul lui Bulgakov colcăia de scriitori: convinși, aspiranți, închipuiți, toți căutând febril să arunce un ochi pe sub fustele muzei. Kafka i-ar fi numit metamorfoze terfelitoare de bucătării. Doctorul Mihalachi a fost fără doar și poate cel mai în măsură să-mi facă cunoștință cu fantomele trecutului. Nimeni nu se potrivea mai puțin locului. În același timp crearea unui algoritm de anihilare a curiozității lui personale ar fi însemnat descoperirea cifrului dezlegării tuturor misterelor. Ca femeie, nu mă impresionase. Nici eu pe el. Era un joc de nuanțe. Păcat că el miza doar pe griuri. Și mai era ceva ce avea să-l piardă. Lua în derâdere iertarea și nu era capabil să-și ceară scuze. Nu era capabil să-și înghită cuvintele. Ca să nu-mi dea timp să mai emit și alte teorii, pisica neagră a Bulgakov-ilor i-a sărit, miorlăind, în brațe. Ar fi trebuit să spun ‘pisica neagră care juca rolul pisicii Bulgakov-ilor’ dar ar fi fost un pleonasm de care mi s-ar fi făcut rușine. ‘Lumea e o scenă’, iar Shakespeare îi călcase pe toți pe bătături. Mihalachi mângâia absent felina, implorând, din ochi, un compliment în favoarea torsului. Aveam să înțeleg mai târziu că toate cuvintele cu dublu înțeles făcuseră carieră … de piatră. Nu eram însă dispusă să-mi vând timiditatea. Nu încă. Nu-mi plac animalele de companie. Găsesc că oamenii se dau peste cap în a-și demonstra umanismul față de animale ignorându-și semenii. Să-ți lași averea moștenire unui animal în timp ce refuzi să auzi scâncetele de foame ale unui sărac înseamnă renunțarea la condiția umană. Pe lumea cealaltă probabil că există și un purgatoriu zoologic, astfel cum s-ar putea explica existența unor astfel de persoane? Animalele ar trebui lăsate să evolueze în mediul lor natural, acela ar trebui de fapt protejat. Restul activismului e gargară cu alcool viciat.

Muzeul Bulgakov a fost de fapt înjghebat în apartamentul din vecinătate. Mobila grea, specifică vremii, îmi aducea aminte de dulapurile bunică-mii în care-și păstrase, cu sfințenie, prosoapele de dat de pomană la înmormântare. Ale lui Bulgakov comunicau probabil cu Narnia, deși se putea pune și problema pașaportului. Surprinzător, Mihalachi era de fapt cel care vizita muzeul, muzeul reacțiilor mele la unele exponate. Părea indecis dacă să mă invite la o cafea, la o prăjitură sau să-mi pun o dorință. Inventivitatea celor ce se ocupau de muzeu era de genul obștesc și se lepădase de științifico-fantastic. Numai Mihalachi făcea exces de hocus-focus-pocus. În fața statuii scriitorului fusese plantată o cutie a milei. ’Cutie magică’, m-a corectat Mihalachi, instalându-se la fel de statuesc de cealaltă parte a urnei. Schrödinger ar fi putut bănui că totul se reducea la statutul de pisică. Mihalachi mi-a sugerat să-mi pun una din dorințe pe hârtie și să strecor bilețelul în cutia lui Bulgakov, se mai văzuseră minuni. Doar așa se explica faptul că și câțiva vizitatori de muzee câștigaseră la Loto. Am scris pace pe o bucată de hârtie, folosind alfabetul chirilic, și am strecurat-o în buzunarul de la piept al costumului lui Mihalachi, deranjându-i batista. M-ar fi mușcat de ureche dar avea nevoie de reclamă. Pozitivă. O cruciuliță, căci săgețica lui mai dădea și rateuri. De pomină.

M-a condus înapoi la ușa apartamentului. Învățam să supraviețuiesc fără complicații. Curând aveam să înțeleg că singura boală de care sufereau locatarii era aroganța. Și era molipsitoare. Mihalachi s-a aplecat să mă sărute pe obraz dar imediat s-a și răzgândit. Mâncasem mai devreme o salată cu ceapă și uitasem cu desăvârșire de Tic-tac. Rușii foloseau cu generozitate parfum așa că mă rezumam doar la apă de toaletă. Bietul Mihalachi, nici de prefăcătorie nu avusese noroc. Tocmai el, epitomul norocului.

Pisica se încovrigase deja pe canapea, considerând pardonabil strecuratul printre picioare. Ne urmărise de la muzeu deși țineau deschis și noaptea ceea ce însemna că își neglija sarcinile de serviciu. Sau poate fusese angajată și de un alt serviciu și le făcea hatârul. Întors de-un gând, Mihalachi consideră că se putea dispensa de-o explicație:

-Locul ei e de fapt aici. Fosta locatară o adora.

Ceva din glasul lui, un tăiș de emoție, mă atenționa și în legătură cu o adorație de-a lui, foarte personală. Vorbise fără intenție, ca în fața unei icoane. Nu am comentat, dacă era vorba despre morți nu aflasem îndeajuns încât să mă pronunț de bine.

După plecarea lui am îndrăznit să mă despart și de un oftat de ușurare. Mai rămânea să scap de morți și de pisicile lor negre. Șoarecele de colecție ar fi putut încerca și el un salt mortal. Mi-am lipit fruntea de ușa rece, aveam un plan dar și profeții și profitorii umblau cu pătrățelele albe și negre după ei, eu jucam șah, ei jucau dame.

-Aș putea să te spăl pe spate …

Am întors privirea, pisica se maimuțărea în limba engleză. Să mai zică cineva că nu se ieftinise evoluția!