Biserica din cărămidă de vorbe bune plămădită,
cu clopot de argint și-o floare ținând pe umeri bolta-mbătrânită
dezleagă suflete de-argilă de blestem,
pe cărărui scăpate din colții pietrei orbecăiește-al vieții ghem.
Răceala nopții își îngroapă degetul bolii în pământ,
pe cruce un ștergar alb, de bumbac, plânge un sfânt,
„Prea tânără ești, încă, să fi-ndurat cumplit!” [5],
îngână, nedeslușit, ecoul pierdut din toaca unui schit,
din bolul cu agheasmă păzit de busuioace, benevol,
un văl de rugăciune se așează pe stomacul gol,
dintr-un pridvor, uitat deschis în coasta unui nor,
bătrâna maică își caută, din ochi, mândrețea de fecior,
timpul se dă de ceasul morții, minciuna ce anină
de-un fir de pânză de păianjen se dizolvă în lumină,
imperii cu tălpi de jar și urme adâncite-n fum
chircesc scâncete îngrozite și apun,
brutari mânați de-un alchimist nebun
înfurie o gogoașă de săpun.
„Sunt rele care nu se scriu și nu se pun în șoapte” [6],
viața nu irosește luni pe hachițe de moarte.
Din hohotul de râs divin, ca din căuș,
se-adapă cu mirare un inel de rumeguș.
5. Elena Văcărescu – ”De-ai ști acele zile”
6. Iulia Hașdeu – ”Unei file”
Lumină de ținut minte 