Sunt drumuri care trec pe lângă noi, spre zări pe care încă nu le înțelegem. Înspre drumurile pe care ne-am rătăcit vin alte drumuri în ajutor. Când mi-au dat drumul, mi-au spus să cer cât cred celor care vor să treacă. N-am avut bani să pietruiesc, nici vorbă de asfalt. Și totuși, pe drumul ăsta prăfuit, pe care ploile se simt ca acasă, noroaiele au fost singurele urări de bun venit.
Deși nu am făcut încă publică destinația, toți au vrut să încerce drumurile săracului. Un copac căzut e singura barieră. Femei și bărbați se cățărau unii pe alții, în piramide urâcioase. Din buzunare le curgeau bani, din guri ordine, din ochi săgeți. De o parte și de alta a drumului, smeriții își țineau capetele plecate, dar nu erau lăsați să-și dea jos încălțările de tablă. Unul a ieșit din rând, ca înrăit de telecomandă, și mi-a legat mâinile. Tot nu au putut urni copacul din drum. Rădăcinile mi se încolăciseră de picioare, ca niște frâie gata să dea drumul în căutarea iubirii.
„Pace”, am zis.
Eram cuvânt, ei, oricât de mulți, nu erau decât număr.
Și s-a făcut Lumină.
Lumină de ținut minte 