Lumina pierdută a sufletelor de funingine X

(sculpture by Simoni Symeonidou, http://www.bouncymustard.com)

Rolul meu nu era să iau interviuri, rolul meu era să observ și să redactez o dare de seamă. Oaspeții Casei Bulgakov fuseseră obișnuiți să li se dea atenție. Nu știu la ce anume moment acea atenție devenise excesivă, dar rolul meu era să sugerez căi de tranformare a aroganței fără piatră de temelie într-o formă eficientă de progres nescandalos. Au fost într-adevăr ere în istoria omenirii în care marii artiști au fost nevoiți să trăiască în mizerie, dar îndestularea unora pe cheltuielile asudate de alții, cam de aceeași măsură, nu era o soluție. Sponsorizarea s-a născut, ce-i drept, ca un act de inimă bună, dar s-a civilizat în același mod, mercantil, precum obiectul sentimentalismului găsit desuet: omul. Casa Bulgakov era reședința de lux a unor artiști recomandați. Deși există o mulțime de artiști buni, foarte puțini ajung să fie considerați mari. Cei mai mulți sunt recomandați de propriul talent, dar și de alți confrați. Jocul de-a arta e un joc de predare a ștafetei, până mai ieri sul de manuscris, astăzi filă de carte.

Oaspeții și personalul Casei Bulgakov își asumau cu toții nume de mari artiști sau nume de personaje de carte. Danii, Danielii și Danielele erau cei mai mulți, cât de-o centură neagră. Ionii și Ioanele se învârteau neconcret, între minus și plus, în căutare de botez, predicând însă nisipurilor clepsidrei. Petru și Petra se erodau reciproc, suflându-și și suflecându-și cămășile. N-o să mai pomenesc alte nume pentru că cei mai mulți foloseau pseudonime sau numele altora, conservați iluștri.

Mi-am strâns hârtiile și le-am făcut semn să continue cu orice își propuseseră din ajun. Cu mirarea lor aș fi putut umple toate borcanele de dulceață de care se îndrăgostise cămara. Au răspuns semnului lui Mihalachi de a-și vedea de treabă. Sinceră să fiu, păreau să aibă nevoie de ochelari dacă se așteptau să primească semne cu repetiție. Mihalachi însuși părea să creadă că treaba lui era să mă observe pe mine. I-am făcut semn, din cap, înspre un Karl Marx și o Coco Chanel care își amenințau nasurile cu vârful degetelor și m-am refugiat la singura măsuță cu un scaun, păzită de un ficus, mare pehlivan, care juca bâza cu aerul condiționat, înfuriind toate muștele care trecuseră Styx-ul doar pentru un pic de miros de friptură de porc fără chimicale. Deși artiștii își luaseră numele dintr-un trecut bio și ceruseră, insistent, administrației un meniu tot bio, nu se sfiau să-și dedice operele unor deloc remarcabile forme de plastic, fără speranțe prea mari de reciclare.

Când am ridicat ochii de pe hârtii, Mihalachi împărțea cu generozitate un tort Napoleon tuturor celor rămași în cantină. La zece dimineața. Cu drag aș fi scos o ceapă verde din buzunar și m-aș fi apucat s-o ronțăi cu poftă, doar ca să-i văd nasul imperial blegit peste nări și ochii expediind răvășele de amenințare. Și-a adus brusc aminte că iubita avea programare la coafor și a plecat să-și pună la dispoziție limuzina. Toată sala a tras o salvă de ușurare și din bucătărie și-au făcut drum către mese, pe farfurii albe și umeri docili de chelner, ciorchini de struguri nededați răutăților și prune care stătuseră prea mult la soare.

Trei mușchetari și o doamnă cu perucă iernatică și-au tras masa mai aproape de locul în care mă găsisem să cuget. Fiecare mânca strugurii și prunele din mâinile celorlați, aducându-mi aminte de un joc al copilăriei în care o ață se petrecea pe după degete, ghidându-le în tot felul de situații încurcate. Simetria însă nu se lăsa trasă pe sfoară. La o altă masă, Lordul Byron mânca struguri și prune cu cuțitul și furculița. Șervețelele săriseră peste ocazie.

-L-a văzut cineva pe Ludovic?

-Care dintre ei?

-Oricare, în fond le purtăm tuturor sâmbetele!

-Milady, vorbești ca la crâșmă …

-N-aș intra într-o cantină nici moartă! Prefer absint, nu vin pur.

-Cucoană, ești o ipocrită!

-Numai să îndrăzniți să vă scoateți paloșele și, dintr-o mișcare, vă las fără scaunele de sub tăbăcitele domniilor-voastre șezuturi!

-Ce vremuri, am ajuns să ne certăm de la struguri …

-Athos dragă, vulpile nu se irosesc în jurăminte de credință.

-Doamnă Liliana, doriți puțină scorțișoară? Pentru prune, evident. Mă cunosc cu fata de la dulapul de mirodenii.

-Mulțumesc, domnule Porthos (cel puțin așa credeam și numai datorită taliei care se răzbunase pe curea), dar prefer fermentația sec, pe uscat.

Puțină scorțișoară, un praf de nucșoară și un vârf de cuțit de cuișoare și m-aș fi făcut de plăcintă.

Zgomotul conversațiilor se lăsa greu pe digestia fragilă a carbonului dintre oxigeni. Neologismele se ridicau greoi de pe scaune, cu importanță, pentru a se face cunoscute, îmi dăruiau astfel timp pentru a mă obișnui cu gradul de seriozitate. Între grav și pestriț mă simțeam ușoară precum puful de gâscă. Dacă Bulgakov își făcuse de lucru cu dracul, eu mă angajasem la Sfânta Duminică sau mai degrabă să fac pe-a dădaca pentru progeniturile Sfântului Așteaptă. Un domn Borges se apucase de jonglerii, scoțând la iveală o listă de dihănii pentru care nu se inventaseră încă reguli de protecția muncii, în timp ce percepția mea despre lume și viață umbla creanga. Cu alte cuvinte: dacă un fizician cu ureche muzicală s-ar fi apucat să descompună semnalul sonor din încăpere în fâșii de frecvență, ar fi scos la iveală, din jobenul saturnului, pe lângă țopăieli de iepuraș, chițăieli, miorlăituri, mugete, răgete și ceva cirip-cirip-uri. Ham-ham-ul lui Mihalachi se cerea scos la plimbare.

Interesant e faptul că domnul Borges a trecut la grozăvenii și dublura, geamănul care și-a găsit alt set de părinți, sau alte timpuri, sau poate doar o oglindă înnegrită deasupra sălii de nașteri. Amintește totuși și de faptul că Plutarh a menționat în scrierile sale că grecii, atunci când se refereau la ’celălalt eu’, vorbeau de fapt despre un ambasador al regelui, la cel ce-i purta cuvântul. Nu orice mesager, ci unul în haine scumpe.

Nu mi-a trebuit mult ca să realizez că dincolo de cuvintele de conveniență se ascundeau altele, de acută inconveniență. Oamenii aceia se înțelegeau într-o păsărească stoarsă de secole de abstinență religioasă. La prima vedere. Dificilă nu era decodarea, ci propria mea delimitare de conținutul procesului. Kafka mai lipsea, cei de bucătărie se fereau de Sanepid chiar și pe rusește!

Dacă la prânz am permis accese de flirt în conversație, odată cu seara mi-a pierit cheful de mâncare. În betelia pălăriei care avusese timp să se pregătească de toamnă am descoperit un mesaj de la Eli. Întotdeauna aveam să mă întreb care dintre ei. Deși mi se spusese să observ, rolul meu era de fapt să trag concluzii capabile să dea naștere unor rezolvări pașnice. Eli îmi transfera întreaga putere de decizie.

Lumea toată se învârtea în jurul unui copac care începuse să plângă.  

Publicitate