Lumină de ținut minte

(Foto de pe raureni.ro)

Nu-mi plac nopțile cu vise. Înțeleg stele, dar de ce și vise? De obicei adorm vorbind cu Dumnezeu, ca să nu chinuie timpurile cele bune rămase nespuse. Se întâmplă însă ca peste noapte, pricinoși fără calendare să caute audiență. Insistă să te ducă la fața locului, prezintă faptele fără grijă gramaticală, din tren rămânând în urmă doar urletul de fum. M-a trezit din tihna oaselor un cetățean care își turmentase mâna stângă. Se tăiase într-o creangă de zmeur și-și turnase peste rană toată damigeana de țuică. Regizorul a scăpat și el din frâu efectele speciale așa că începuse să duhnească a „Să-mi cânți cobzar”. M-am uitat în buzunar, îmi lăsasem portofelul acasă. M-am trezit cu dor de dat apă pe față. Șoarecele, șobolănit de ceva vreme, adormise legănat de coada rămasă agățată de mânerul ferestrei.

M-am aranjat ca de mers în vizită și am coborât să văd ce-a mai pregătit micul dejun. Cantina-restaurant era plină de fețe vesele, date în pârg. Pe ușa bucătăriei a ieșit val-vârtej o fetișcană de vreo optsprezece ani, strigând cât o ținea roșul de obraz:

-Au scos moaștele!

Abia atunci am realizat că toți cetățenii chemați la scrob de ouă purtau ecusoane. Mihalachi. Mihalachi. Pe toate scria Mihalachi. Am pufnit în râs. Când s-a pus pe râs și corul mihalachilor jaluzele s-au ridicat până la sprâncene, dând cu capul de cerceveaua de sus a geamurilor. Râdea până și copia la imprimantă a Mona Lisei, agățată de ficus, căreia i se făcuseră mustăți și i se pusese părul pe bigudiuri. Leonardo, învins, îl trăgea probabil de mânecă pe Petrarca, să afle mai multe despre cealaltă, Laura. Râsul s-a smochinit când și-a făcut apariția Mihalachi Oficial. Fata de la bucătărie a dat cu prosopul după o muscă și s-a întors la spălatul vaselor, artiștii și-au învârtit ecusoanele pe partea cealaltă, plină de inimioare și adevăratele lor nume, în citeț. Mihalachi ne-a anunțat că plecam în excursie, de-aia ceruse ca fiecare să poarte ecuson. Mi-a întins și mie unul; l-am lăsat să cadă în buzunarul genții. Între timp fusese servit ceaiul de lemn dulce, pâinea coaptă de dimineață, untul și marmelada de mere. Mihalachi a cerut ceai negru și dulceață de nuci verzi. Doar așa, ca să nu se creadă că la mă-sa se ștersese pe ochi cu ștergar de in. Pentru că umblam cu șervețelele de hârtie după mine, iar la bucătărie aveau și ceai de mentă, am cerut și un calupaș de brânză de oi. Mirosul a făcut din Mihalachi ce a vrut. S-a scuzat și a plecat să strige catalogul. M-am retras și eu, dacă era zi de excursie trebuia să renunț la tocuri. Oricât de neînsemnate. Am scos din dulap balerinii, îngrijit lucrați și fără funde, niște creaturi aproape perfecte dacă nu s-ar fi recomandat de mărime 42. Nu a fost nevoie să schimb și geanta pentru că se mai văzuseră și nu-și reproșau nimic.

Autocarul aștepta pe o laterală. Nu am apucat să-mi fac cu ochiul în vreo fereastră, când un domn îmbrăcat la costum, cu cravată și ochi mascați m-a prins de cot, îndrumându-mă spre o limuzină. Mihalachi, bată-l vina, nici în excursie nu se debarasa de lux! În limuzină nici urmă de Mihalachi. De șofat șofa Nicolae, parcă un pic mai îmbătrânit și cu o cușmă groasă trasă pe ochi. Vara privea și ea prostită. La un moment dat cetățeanul cu cravată s-a întors și a început să sporovăiască după cum mai auzisem doar la lipovencele care îi aduceau bunică-mii lapte și ouă de țară. Tocmai din Milișăuți, un sat în care varza pusă la murat parcă se înfoia mai altfel. Luau la schimb, ca parte din înțelegere, haine bune rămase mici, încălțări fără fandoseală, ulei, zahăr și cu zâmbetul acoperit de basma și câte un pachet de biscuiți sau olecuțâcă de ciocolată. Mă învățaseră și pe mine să spun bună ziua, dar nu cred că asta aștepta domnul ghid. Nicolae nu era nici el Nicolae, dar semănau de parcă fuseseră machiați de aceeași pensulă. Pe locul pe care mă așteptasem să-l găsesc pe Mihalachi aștepta tânărul Werther, îmbrăcat în uniforma albastru-aurie, cu tristețea-i prefăcută ignorată de coperta un pic jerpelită. Domnul cu ochelari l-a prins de botfori și l-a lăsat să cadă într-un fel de geantă diplomat, nou-nouță, scârțâind de plăcere. Se temuse probabil că avusesem de gând să-l arunc pe fereastră, deși numai la narcisiști nu-mi era gândul.

Mașina a oprit în dreptul unei clădiri conspirative în fața căreia un alt domn cu ochi mascați citea ziarul, iar un soldat sprijinit de pușca goală trăgea plictisit din țigară. Faptul că Nicolae nu era Nicolae dar semăna cu Nicolae ar fi trebuit să mă sperie, dar presimțirea că Mihalachi își începuse excursia cu o criză de nervi, așteptând Dumnezeu știe cât, răscolind casa de nebuni, urlând la pestrița adunare chiar înainte de a hotărî să plece fără a-mi mai dărui vreun gând mă făcuse să țopăi de bucurie. Nimic altceva nu l-ar fi putut scoate pe domnul cu ziarul din povestea articolului despre bucătăria nord-coreeană post-rahitism.

Domnul ghid cu ochi mascați m-a condus până la intrarea principală unde aștepta un majordom cu kalașnikov la subraț și cameră de luat vederi în loc de insignă pe băscuță. Covorul roșu fusese curățat special pentru ocazie, mirosea a bombonele cu lămâie. În loc de vază cu flori, pe măsuța pe care altădată ar fi stat la taclale telefoanele cu fir, trăgea de cârpe să nu le piardă o statuetă ca de bazar grecesc. Majordomul a deschis o ușă capitonată ca de iarnă și m-a anunțat sigur pe el și un pic fericit:

-Margareta Pavlova Mâșkina.

Niciuna din fețele care se întorseseră către mine nu a tresărit de surpriză. Uimirea mea a dat însă capacul gâtelniței la o parte și a izbucnit într-un râs sănătos, fără zdruncinătură cazacă, dar cu graba nodului de bocceluță dat la desfăcut. Povestea din scrisoarea ministerială făcea parte dintr-o întreagă antologie, iar personajele încurcau ieșirile din scenă, tolomăcite de criza de aplauze.

Un scaun la fel de important ca și celelalte, cu tapițerie de brocart și rame aurite, abia aștepta să fac parte din discuție. În mijlocul mesei, alături de un platou garnisit cu cârnați afumați și castraveți murați, stătea cu mâna întinsă tânărul Werther, fără să știe că ultima scrisoare se pierduse înainte de a ajunge la bibliotecă.