Lumină de ținut minte

M-a trezit o nemulțumire de pași. Era noapte. Deși labirintul de camere și tuneluri încerca o îndepărtare de realitate încă mă aveam bine și cu ziua, și cu noaptea. Noaptea e o tăcere trimisă la păscut de bocete de cucuvele. O să vă întrebați de metafore, dar răspunsul a fost demult închis în durerea fantomă. Corpul poate pierde un dinte, un picior, jumătate de fluture, dar creierul îi păstrează vie amintirea. Omul a ridicat zgârie-nori, statui gigantice care să-i glorifice trecerea în îndelungare, betoane și piatră. Sufletul a păstrat însă în memorie mirosul de roșie, asprimea de scoarță, vaietul cucuvelei. Alungate de civilizația omului fără om, ele luptă în clandestinitate, gata să se întoarcă. Le purtăm cu noi, noi cei ce nu ne temem să ducem pe umeri durerea piciorului pierdut.

Cineva căzuse pe gânduri chiar în fața ușii mele. La un moment dat s-a oprit, prinsese probabil curaj să bată, dar chiar atunci, dinspre dimineață, au răbufnit niște glasuri. Pașii s-au îndepărtat, ca electrocutați. Șobolanul își făcea vânt să se arunce în coșul de gunoi, înnebunit de mirosul ambalajului de eugenie. Mi-a adus aminte de lecția de anatomie, vederea mațelor, însă, mi-ar fi întors stomacul pe dos. I-am pus în față o pagină de ziar, ca să citească și să crucească, în timp ce eu, curățată de neologisme de puțină pastă de dinți, am început să așez pe hârtie observațiile zilelor trecute, călătorii pe drumuri nebătute de plictis. Am pus copiile oficiale într-un plic cu destinația București, nederanjându-mă să țin vreo prelegere la oficiul postal pentru că serviciile secrete dăduseră deja ordin de priponire a corespondenței de garofița lui Gheorghiță. Am coborât la micul dejun cu gândul să donez o pereche de ouă-ochi Mariei Antoaneta pentru că de la atâta cozonac doamnele de companie începuseră să capete o culoare pământie, de nucă amenințată cu ciocanul. Mă adresam artiștilor cu numele pe care și le aleseseră din artă și din istorie nu pentru că aș fi încercat să fac pe plac nebunilor sau pentru că își uitaseră numele de botez, ci pentru că jucau într-o piesă pe care o regizaseră special pentru mine și pentru care scrisesem deja epilogul. Nu era însă momentul să aduc iar în discuție Cuvântul atâta timp cât mai erau încă multe lecții de învățat.

Sunt îndrăgostită de vorba bună. De-a lungul secolelor, bărbații, mihalachii în general, au încercat să demonstreze că ne tragem din piatră, chiar și din piatră seacă. Molecule, atomi, electroni au fost puși la bătaie dar până și formula apei îi depășește ca și complexitate. La început a fost Cuvântul. Lumea e complicată, o rețea de definiții și de ecuații lungi, dificil de demonstrat, pentru că ne-am născut dintr-o formă articulată, din vorbă bună, din Dumnezeu. Pepenele nu e o mazăre ajunsă la maturitate, deși bostanul s-ar putea să se fi lepădat de semințe într-o plăcintă de Halloween. M-am așezat la masă concluzionând că sub saltele trebuie să fi fost un nor de ploaie, prințesa împlinise douăzeci de ani, iar Antoaneta își comandase deja un cocteil de portocale stoarse de vlagă și o umbreluță tivită cu frunze de palmier, plimbată de un eunuc. În Casa Bulgakov, neconcordanțele istorice erau ca semnele de punctuație: de văzut și de trecut sub tăcere.

La masa de lângă mine Penelopa broda o flower-power pe o batistă de borangic. Atena probabil mai netezea niște hărți pentru Ulise. Netulburată, Penelopa îi dicta ospătarului rețeta de mâncare rece: iepure cu măsline. M-am uitat de jur-împrejur.

-Lewis.

Nu a fost decât o șoaptă, dar imediat o ceată de franzelari pomădați, îmbrăcați ca de carnaval venețian, s-a îndreptat spre masa mea, ocupând scaunele după care încă mai fluiera Mihalachi. Penelopa era o apariție, o Irene Papas neintimidată de exploziile solare; pe lângă ea Mihalachi părea un Oscior de rol secundar.

-Ai cui sunteți voi, băieți? Cum vă zice de-acasă?

-Louis, s-a auzit din toate piepturile deodată, lipsit însă de forță, sunete născute din plăcerea leneșă de a avea.

Unul dintre ei avea o veioză pe cap. Cei familiarizați cu sora Agatha știau că veiozele își schimbaseră piedestalul după primul dop sărit de șampanie. Comandaseră jambon și mâncau cu mâna. Ghiulurile le căzuseră în farfurie, perucile se ștergeau la gură.

Scârbit, Mihalachi mi-a făcut semn să-l urmez. Biroul eliptic era chiar sub penthouse-ul pe care tot el îl ocupa. Din pereții biroului se deschideau o mulțime de uși către tot felul de secretariate, contabilitate, cameră de urmărire și ascultare, baie, lift, scări și cine știe ce alte studiouri de machiaj și furt de identitate. A comandat prin telefon două cafele, sendvișuri, cornuri și clătite. Nu m-a întrebat pentru că nu era obișnuit. Când am auzit de clătite a trebuit să ascund un strănut în ghiveciul cu begonii aurii.

-Muzeul nostru frate și prieten îți transmite salutări.

Mi-a întins un plic însemnat în albastru și galben. Înăuntru era doar o fotografie. Un batonaș de țelină îndrăznea să șantajeze un covrig uns cu ou. I-am zâmbit lui Mihalachi cu toată dulceața de trandafiri care îmi rămăsese printre dinți. Lui Damian Mihalachi i se promisese o coroană, dar coroana nici nu voia să audă de el.

-Am cunoscut odată pe cineva care a trecut prin Kiev, o bătrână gârbovită de ani căreia un consătean îi spusese că nepotul plecat din bătătură s-ar fi aciuat în capitală. Bătrâna a luat căruța și s-a dus să vadă pe la ce școli înalte a umblat feciorul. Amărâtul, însurat și plin de sine, a repezit-o și a trimis-o la cerșit. Bătrâna i-a lăsat pe trepte un fir de ochiul boului. În ziua în care până și ultima petală s-a uscat, nepotul și-a pierdut slujba de la primărie și a fost amendat pentru exces de viteză. Fumul a fost înghițit de pământ. Privește, a început să plouă!

M-am îndreptat spre fereastră. Ploua ca și cum aprilie nici nu ar fi existat.

-Frumoasă poveste. Aproape că am auzit clopotele de la biserică.

-Ce, Doamne păzește-mă, mai e și capacul ăla de granit?

În spatele Casei Bulgakov se prăvălise probabil un munte. Artiștii renunțaseră la ipsos și sculptaseră tot felul de drăcovenii direct în piatră.

-Mausoleul câinelui.

Vi s-a întâmplat vreodată să vă râdă mintea pe dinăuntru? În hohote, de parcă neuronii ar fi fost privați de prea multă vreme de fotoșop și în loc să le cadă fisa li se aprinsese brusc becul.

Mihalachi fusese transfigurat de importanța momentului.

Una din uși s-a deschis și o femeie de serviciu cu gene rimelate și unghii false a șters toate clanțele cu o cârpă cu dezinfectant după care a plecat la fel de neașteptat. Mirosul a trezit un lătrat. Atunci am observat cușca din fața mausoleului, îl obișnuiau cu ideea de îmbălsămare.

Am părăsit biroul pe aceeași ușă pe care intrasem. Femeia de serviciu aducea de la bucătărie o farfurie cu madeleines. Nu m-a văzut. Nu mai eram demult acolo pe unde mă căutau.