Lumină de ținut minte

(Google search)

Scările fuseseră construite spiralat, secțiunea era însă în triunghi. În fața mea cobora un ou de lemn. La fiecare etaj erau Fabergé-uri îmbrăcate în scene biblice. În timp ce coborai se auzea un sunet ca de monezi, precum cele care alimentau telefoanele de altădată. Dacă pronunțai numele unui locatar sau al unui oaspete, acela era sunat pe telefonul mobil și puteai să ți-l faci tovarăș de plictiseală, cel puțin până ajungeai la destinație. Mie propriile planuri îmi erau de ajuns. Încântate de cunoștință, uneori Fabergé-urile lăsau să le scape din buzunar câte un ou de lemn. Dacă mulțumeai frumos, îl puteai păstra. Toate acestea nu mi-au fost prezentate și nici nu fuseseră detaliate în ghidul clădirii, ci le-am descoperit în drum spre bucătărie. Îmi trecuse prin minte să arunc oul câinelui, dar un gând fără altă ocupație m-a avertizat că era împăiat și chiar dacă nu ar fi fost, un faianțar era pregătit să dea ochilor de sticlă un alt înțeles. 

Peste bucătărie se așternuse un strat subțire de abur, fantomele erau primite în vizită pe timpul zilei dar nu li se permitea să rămână peste noapte. Mirosea delicios. Oalele, tigăile, cuptoarele făceau schimb de parfumuri. Bucătarii, ajutoarele și ospătarii jucau poker pe codițe de ardei capia și oase de pui. La o masă lăturalnică, Galena Dietrich și un bărbat rămas fără țigări păzeau un samovar. Mi-au făcut semn să mă apropii. Doamna Galena a scos o farfurioară din buzunar, a șters-o cu șorțul de bucătărie, imaculat, după care a transferat, de pe un platou, două turtițe unse cu miere. Din celălalt buzunar a scos o ceașcă, în care a turnat niște ceai de gălbenele și a lăsat să-i cadă din mânecă două cubulețe de zahăr și o felioară de lămâie.

-Am știut că o să veniți, dar n-am vrut să știe și netoții ăia, mi-a șoptit arătând cu o ușoară mișcare de tâmple înspre masa jucătorilor de cărți.

Bărbatul și-a ițit și el capul de după samovar:

-Nevastă-mea are darul vedeniei. Știe de câte ori mă duc la crâșmă și de câte ori fur stafide și nuci din cămară.

-Taci, măi, bețivanule, că știe doamna câte parale faci. Aicea, doamnă dragă, cei mai mulți sunt suniți, numai io și cu bărbatu-meu suntem șiiți. Adică noi le știm pe-ale noastre. S-aveți grijă, boierul nu vă scapă din ochi. Are mândre, dar n-are bani. Ar vrea să cumpere și locul ăsta și ăla de la Kiev. S-aducă el turiști. Că i-a zis uneia, într-o zi, la telefon: „Nu mă mai suna, să nu intre proasta la bănuieli”. O fi găsit pe una cu acareturi. Să veniți mai pe seară, când se duc la culcare nebunii, cam atuncea terminăm și noi treaba și stăm la filozofie. Io și bărbatu-meu. Numai Dumnezeu ne mai aude, că ăștia-s grei de cap. Mai mult ciripesc decât vorbesc. Mâncați, mâncați, turtele nu-s bune reci.

Turtele erau la fel de bune ca cele crescute pe plita bunicii de la Bănești. Jucau diminețile mele de copil, în farfurie.

-Azi ce au în program? am întrebat, crezând că pot să ascund o lacrimă.

-Au adus o orchestră, de obicei cântă niște grăsani. Cântă frumos, nu zic, dar parcă-i prea multă gălăgie.

-Nu-l luați în seamă, doamnă, bărbatu-meu nu se pricepe la muzică, văru-său e scripcar, cântă la crâșmă.

-Da’ ce cântă …

N-a mai apucat bietul om să zică ce anume, că i-a placat Galina fluierul piciorului cu o talpă de cauciuc ortopedică, de i s-au strâns amigdalele în brațe.

-Mă gândesc să ies la o plimbare, până se amenajează sala de spectacol, dar sper să ne vedem la căderea nopții, pentru un pic de filozofie.

-Să veniți mai repede, că l-au invitat și pe Pavarotti, și-apoi dacă nu vă vede boierul zâmbind, se supără de cheltuială. Nebunii au gusturi scumpe, dar el ca să vă facă impresie se cheltuiește. Să scrieți frumos de el.

Am trecut prin cameră cât să-mi iau geanta și să pun pe umeri un șal de bumbac. Când am ieșit în stradă am văzut din coada ochiului limuzina care mă așteptase la aeroport. Simțeam și privirile lui Mihalachi, în ceafă; probabil mă urmărea de la una din ferestre. Ceva tot am învățat din filme, să mă fac pierdută pe tot felul de străduțe cu slujbe de  ziliere. După vreo oră nici măcar soarele nu mai știa pe unde eram. Atunci am zărit-o, într-un fel de părculeț combinat cu stație de autobuz, înconjurată de copii care-și scoseseră bunicii la plimbare. Se așezase pe o bancă veche, de lemn, ca acelea de spălat țoale. Broda batiste. M-am apropiat să-i spun că se pierduse de cel puțin o sută de ani și-mi venea să râd că nici pe ea n-o găsise nimeni. Am lăsat-o să vândă câteva broderii, după care am invitat-o să luăm masa la restaurantul de peste drum. Cârciumarul mi-a spus că nu primește cerșetori, așa că i-am așezat șalul meu pe umeri. Femeia însă i-a scuipat pe pantofii dați cu cremă și mi-a făcut semn s-o urmez. Am mai mers vreo douăzeci de minute după care am intrat într-o casă cu două etaje, altădată frumoasă, acum reumatică, fără niciun fel de considerațiune pentru privitori. Mi-a explicat că închiriase o cămăruță, până aduna destul cât să se aștearnă iar la drum. Am asaltat-o cu întrebări, dar a refuzat să mă ia în serios.

Ajunse în cămăruță, a pus tot felul de oale la încălzit, pe aragazul care de-abia se ținea pe picioare. Am mâncat borș de fasole cu ceapă zdrobită în ștergar, sarmale cu hribi și plăcintă cu mere. Cât am mâncat, am putut s-o privesc după bunul plac. Îmi aducea aminte de o prăjitură a copilăriei mele, una născută din nevoie, fără ifose, fără chef să facă cuiva pe plac. Se numea Dorna și era făcută dintr-un blat subțire de aluat de pâine, însiropat sărăcăcios. Pe blat se întindea un strat la fel de gros de frișcă din smântână grasă, nu din prafuri pentru obrazuri subțiri. Singurul accesoriu era un moț în frunte, după care era trecută, cu tavă cu tot, printr-o ploaie de praf de cacao, amărui, dus pe gânduri. Era ieftină și era bună, dar numai pe înțelesul unuia flămând. Am mulțumit pentru masă.

-Nu e nevoie să întrebi, o să-ți spun toată povestea.

Ne-a pus în față două pahare înalte, cu apă.

-Numele meu e Vitoria. De ani de zile caut moartea, să-i pun toporul la grumaz. Mi-a luat bărbatul. Și am avut bărbat bun … Nu știu pe unde se ascunde, dar dau eu de ea!

-Încotro?

-Trec Rusia și de acolo oi mai vedea, ori trec și muntele și cobor la vale, până plânsul curăță omul de întuneric, ori bat drum prin Alaska până-i dau pe mâna dreptății pe toți cei ce au mințit. Pe unde a trecut moartea, câinii latră a pustiu. Oile mi s-au întors înzecit, dar netrebnica mi-a luat omul tânăr, nici n-a apucat a greși …

-Într-o zi voi pleca să te caut și eu pe dumneata, maică Vitorie, ca să văd cum arată Adevărul și să mă minunez și eu la vederea lui.

Până-n seară mi-a povestit de casa pe care a ridicat-o cu omul ei, departe, în coasta unui munte ursuz, scump la vorbă. De straturile de legume, nevricoase la vânt, și de grădinița de flori. De iernile cu omăt până la brâu și de crivățul cu hanger la suflet. De primăverile, candele ale lui Dumnezeu, blânde și sfidătoare de moarte. O vreme am stat privindu-ne în tăcere, căci și iubirile au nevoie să-și tragă sufletul.

La plecare mi-a dat o batistă de borangic, nebrodată.

-Numele tău nu are nevoie de mai multă înfloritură.

-Dar nu v-am spus numele meu.

A râs sfios, cu palma la gură.

-Când ți-or spune să-ți alegi lădoiul, să nu-l iei pe cel frumos, cu baiere grele, de fier, să iei unul de lemn dulce, fără dihănii. Numără-ți dușmanii, dar nu le căuta pricină. Să mă cauți pe lumină.

La Casa Bulgakov era premieră. Nu dormea nimeni. M-am furișat în ultimul rând, lângă un domn Puccini vădit emoționat și un domnișor Mozart, mare amator de serenade. Jucau scrabble. Domnul Puccini tocmai ce etalase cuvântul ‘oț’, îndreptându-și zâmbetul către mine. Am avut bunul simț să roșesc.