Lumină de ținut minte

“That my opinions, however, are not the opinions to be expected from a gentleman, is an observation so directly offensive as to allow me but one line of conduct.”/ “Ideea că opiniile mele nu sunt ceea ce se așteaptă de la un gentleman este una de-a dreptul ofensatoare, care nu-mi permite decât o singură linie de conduită.” (Edgar Allan Poe, “Mystification”)

De pe la prânz, lipsa de vânt făcuse loc unei fierbințeli de taur în călduri. Copitele loveau așternutul de piatră, făcând scorpionii să sară din nisip într-un dans sincron. Soldați mânjiți cu rânjete pe față ne îngreunau trecerea. Șoferița s-a oferit să meargă după provizii:

-Pentru un picnic.

-Picnic cu ăștia???

-Da’ ce, ei nu sunt oameni?

Soldații ar fi pupat-o de drag, neînțelegând că tocmai de acolo venea pericolul.

Își apăsa genunchiul pe pieptul meu și abia mai puteam să respir. Era frumos, de o frumusețe copleșitoare. Se întorsese, îl întorsese pe Behemoth pe dos și căuta un loc de crimă. Era elegant, îmbrăcat ca un prinț medieval, cu pantaloni strânși pe picioarele puternice, cizme de piele de cerb, cămașă din lanțuri de argint și pelerină strânsă sub bărbie cu un mănunchi de zadă. Respiram din ce în ce mai greu. Zâmbea de plăcere.

“Gândește, gândește, trebuie să existe o cale …”

Mi-am adus brusc aminte de pumnalele pe care mi le prinsese bunica sub pafta. Cu ce credeam a fi ultimele puteri, am reușit să le scot din teaca dublă și să-i sfârtec pulpa piciorului. S-a prăvălit de durere, sângele șiroia, negru ca păcura. A scos paloșul, gata să mi-l înfigă în inimă. Din spinare s-a ridicat o umbră, care creștea, înnegrind cerul de deasupra noastră. Între umbră și pelerină își făcuse loc un răcnet înfricoșător. În spatele lui se strânsese o armată gata de luptă.

Un fulger a străbătut cerul, dintr-un capăt în celălalt, și umbra s-a tras înapoi sub pelerină. Bărbatul făcea eforturi să se ridice. Piciorul însângerat i se punea de-a curmezișul. Nu aveam de gând să-l iau în brațe, așa că i-am smuls paloșul și l-am înfipt în pământul uscat, ca de piatră, făcându-i semn să se agațe de el. A reușit să se ridice și m-ar fi ucis, doar că nu a mai putut scoate paloșul din pământ. Am luat-o la fugă, strigându-le soldaților:

-Cine scoate paloșul din pământ moștenește regatul.

Aveau să se măcelărească între ei. Niciodată nu m-am gândit ce era cu fugile acelea ale lui Bach.

-Ce faci? Îți iei zborul? Ușurel, că n-ai pene …

Șoferița încerca să mă țină pe loc, în timp ce mă zbăteam să dau cu mine de pământ, adică de podeaua autobuzului, că pene nu aveam.

-Ai visat urât. Mai aveai puțin și aruncai tapițeria pe geam afară. Și asta nu e mușama, e brocart!

Deși mă ogoisem, autobuzul continua să se zgâlțâie din toate încheieturile. Soldați israelieni hâțânau autobuzul și din stânga, și din dreapta. Șoferița le făcu semn să se așeze la mese. Abia atunci am îndrăznit să mă uit pe geam: șoferița aranjase o miniterasă la marginea dărâmăturilor: mese rotunde, de două persoane, cu umbrele cu tivuri dantelate, ca la Paris. Scaune asortate. Fețe de masă în carouri negre și aurii.

-Ce le dai să mănânce, ai înnebunit?

-Parcă zburai acum câteva minute …

-Zburam din curiozitate …

-Cornuri cu șoricioaică și cappuccino.

-Cred că te-a deocheat cineva cât ai fost plecată …

-N-am timp de reproșuri!

În spatele autobuzului amenajase o bucătărie. Mirosea a aluaturi fine și cafea proaspăt râșnită. Scoase câteva tăvi cu cornuri din cuptor, apoi pregăti farfuriile, așezând pe ele șervețele cu margini aurite. Îmi făcu semn să ajut la servire. Pe fiecare farfurie așezase câte două cornuri și zău dacă nu răgeau. Până ne-am întors cu cafele de toate felurile, înfulecaseră tot din farfurie și zâmbeau fericiți. Abia atunci am văzut afișul cu săgețică de pe geamul autobuzului, peste care scrisese ’Patiserie amazoniană’. Uneori mă întrebam dacă nu era chiar șoferița cea care răspundea, pe internet, în locul inteligenței artificiale, avea tot felul de glume în program.

Cât am spălat farfuriile, soldații s-au prăbușit de pe scaune. Am ajutat-o să plieze și să depoziteze mobilierul în spațiul pentru bagaje.

-Ia-le armele și ascunde-le în autobuz.

-Cu morții ce faci?

Râdea de-am crezut c-o să-i înflorească buricul.

-Nu-s morți, noi umblăm cu cele zece porunci după noi, nu ucidem. Doar un pic adormiți. Hai să le punem câte un buchețel de scaieți în brațe, să nu știe nici ei de ce parte a emisferei s-au trezit.

În bucătărie mai erau cinci saci plini cu cornuri.

-De unde ai luat cornurile astea?

-De la sinagogă.

-Păi, cine vinde cornuri la sinagogă?

-Nu au avut să-mi dea rest.

-Rest de la ce?

-De la astea!

După perdeaua unde eu crezusem că era butelia, erau cinci lăzi cu grenade.

-Au fost șase, pe una am scăpat-o pe jos, dar am salvat inelele.

-Unde ai scăpat-o pe jos?

Sincer, nu eram interesată de răspunsuri.

-La sinagogă. Am dat banii, am luat marfa, de la ușă m-a tras înapoi un ucrainean. Voia zece la sută. Am scos repede inelele și i-am aruncat mai mult de zece la sută în brațe. Mi s-a făcut milă că nu mai aveau unde să se roage și le-am lăsat o cruce cu Iisus, dar am pus niște sârmă ghimpată în jur, să nu mai poată să vândă.

Deși nici Dumnezeu nu mai știa ce să facă cu noi, am plimbat patiseria până dincolo de Liban și Siria. Armele le lăsam în grija palestinienilor. Omorâseră pe mulți, dar parcă și mai mulți palestinieni se ridicaseră în locul lor. În drum spre Turcia ne-am întâlnit cu moartea de atâtea ori încât mă hotărâsem să-i fac un cimitir, cu fonduri din granturi de la Uniunea Europeană, unde să se bucure de liniște și pace, fără smiorcăieli de mâini întinse. Doamna șefă de la UE începuse deja să vândă bilete de papagal. Fiecăruia după cum l-o plesni norocul.

Prima mare oprire am făcut-o la Istanbul. Șoferița a căutat un loc uitat, unde să se apuce de ferchezuit autobuzul. Colbul se ținuse de noi ca de o ultimă speranță.

Am plecat să caut ceva de mâncare, îmi era frică că dacă se ducea ea, mai cumpăra vreo zece saci de cornuri. Să-i dăm la schimb pe drone ucrainene.

Centrul orașului era ca un furnicar: magazine de lux, neguțători care ne îmbiau cu cărți de vizită pentru a-i vizita în Bazar, hoteluri occidentale, directori și directoare în costume și deux-piece-uri business, pantofi cu ciucur și escarpeni cu toc înalt. Câteva studente își făceau fotografii în fața universității. M-am luat după un Ismail, exact ca acela din “Toate pânzele sus”, serialul copilăriei mele. La un moment dat a înțeles că-l urmăream, așa că am apucat pe o altă străduță. Ajunsesem între timp la labirintul străduțelor pietruite, în pantă, cu case simple și ochi mămoși, privind de după perdea. M-am lăsat purtată de aroma dulce-piperată de kebab proaspăt gătit. Venea dintr-un fel de bodegă de cartier, cu intrarea ușor în pantă. După soarele de afară, mi-a fost greu să-mi obișnuiesc privirea cu semiîntunericul și răcoarea dinăuntru. În partea stângă erau aliniate unsprezece mașini de păcănele. Unsprezece bărbați se întorseseră pe taburetele înalte și mă priveau curioși. Sperasem ca măcar de la bucătărie să aud un glas de femeie, dar liniștea se tăia felii pe ea însăși. M-am scuzat și m-am întors spre ieșire. Atunci a apărut, fluierând, un bărbat cu tâmple îmbătrânite, strânse sub un fes cu canaf, cu un șorț de bucătărie prins de betelia pantalonilor largi și altul aruncat peste umăr. Le-a făcut semn bărbaților să-și vadă de păcănele. M-a invitat să iau loc la masă. Meniul era în limba turcă. Am zâmbit. S-a dus înapoi în bucătăria de care ne despărțea doar un bar de lemn de stejar, de unde s-a întors cu o tavă enormă, plină cu farfuriuțe în care se odihneau tot atâtea feluri de mâncare, pentru degustare: cremă de fasole neagră, salată de cartofi noi cu maioneză, bucățele de vinete prăjite, în sos cu usturoi, miel fraged pe pat de ceapă, miel cu legume sotate, tocăniță de pui pe felii de cartofi rotisate, mici pe băț, cel puțin câte trei feluri de măsline marinate și murături, pește gătit pe grătar cu sos picant, iaurt cu castraveți, mentă și usturoi, vinete umplute cu carne de vită tocată și suc de roșii, plăcinte cu brânză sărată, pâinici calde, coapte pe tigaie. Cititorul versat se aștepta probabil să-mi înșir cunoștințele elitiste despre bucătăria turcească, doar că mațele îmi chiorăiau pe românește și mai trebuia să iau mâncare și la pachet, pentru șoferiță. Mâncarea era delicioasă, arome prietenoase, de stat acasă. Am comandat cel puțin opt feluri de mâncare, să avem și pe drum. Patronul-bucătar a mai pus și de la el încă vreo patru pachete, avea o cumnată româncă. A făcut apoi semn celui mai tânăr dintre bărbații de la păcănele să mă ajute cu bagajele, până la autobuz.

Ar fi trebuit să mă simt ca la un parastas, după tot ce văzusem printre dărâmături, dar, doar pentru o zi, am pretins că nu datorez nimic lumii și mi-am lăsat gândurile în mâna lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu a fost bun cu mine.

Pe șoferiță am găsit-o odihnindu-se, în autobuz, în timp ce o bătrână ne umplea frigiderul cu sticle cu limonadă din lămâi adevărate. Fostă profesoară de geografie din Onești, bătrâna m-a abordat direct pe românește:

-A mâncat toate scoicile de pe taraba nepotului meu. Făcea și el un ban de buzunar. Le-a stropit cu suc de lămâie, dar tot ne e în grijă să nu i se facă rău … a venit copilul plângând acasă …

-Nu a plătit?

-A plătit, a lăsat și bacșiș, dar le-a mâncat pe toate. Nu am mai văzut așa ceva. Am vrut să sunăm la Salvare, dar nu vrea, zice că se simte minunat. Mai râgâie din când în când, cred că-i de bine. Vă las cu Dumnezeu.

De la ușa autobuzului s-a mai întors o dată:

-Să nu o mai lăsați singură, să nu i se facă poftă și de chioșcul de kebab.

Iar eu stăteam ca proasta, cu brațele pline de plase cu mâncare.