Biciușca de foc a nemuririi

Poate că mulți ar fi tentați să considere biciușca un accesoriu masculin, este de fapt o panglică extrem de feminină. Dacă tunetul a consfințit nașterea Universului, fulgerul a făcut Lumină. Biciușca atrage atenția, face liniște, în așteptarea furtunii, a fost folosită în istorie drept ispășire de pedeapsă, Eliot însă a încercat să răstălmăcească cuvintele ca să se potrivească poeziei lui moderniste. Ne-a trimis cu gândul la o dramă spaniolă din prima perioadă elisabetană. Pentru că actul de dreptate l-ar fi ros la ficați s-a prefăcut a vorbi despre o neîndreptățită răzbunare.

În Povestea Zeilor a fost schițat actul de Creație. Dumnezeu a creat Cuvântul, dar au rămas și exprimări mute, precum pictura, dansul, sculptura. Muzica s-a angajat pe post de punte de legătură, încercând să nu țină partea nimănui. Poemul a zugrăvit tavanul imaginației cu scenele de coșmar ale grădinii pașilor pierduți a olandezului Bosch. O oază de viață tumultoasă în mijlocul oceanului eternității. Diversitate. Tabloul în sine prefigurează, dinspre întuneric, desfrânarea iadului, locul unde viața ar fi pusă la încercare. Frumusețea însă, și mai ales speranța, stau în ochii privitorului. Unde unii au văzut guguștiuci sau porumbei, alții au văzut îngeri. Unde unii au văzut marele homaer cu cheia enigmelor coafată, alții au văzut sabia dreptății și crupierii mesei rotunde, în sens orar. Unde unii au văzut carul cezarului tras de cuțitul răzbunării, alții au văzut urechea domnului Van Gogu, clonată, căutând o pâine din care să taie o felie și săracilor. Deși epilogul picturii zdruncină un pic ideea tuturor de apocaliptic, verdele germinației, al tăriei de caracter a vieții ține strâns legată de poveste speranța. Nu întâmplător a existat și un fericit părinte Ieronim, un cărturar din secolul al patrulea care a tradus Sfânta Scriptură în latină, după ce se obișnuise parcă prea mult cu greaca veche, traducere cunoscută sub numele de Vulgata. Paralela dintre cele două întâmplări ale veșniciei sugerează traducerea realității prin artă, lăsând minților și emoțiilor posibilitatea de a alege. La naștere primim un număr – data nașterii, vârsta de mai târziu, minte, și viață – calea emoției spre adevăr. Spiritul e un fel de lichen, o stafie cu rol de ghid, care funcție de traseul pe care-l alegem cu pașii ne îndrumă spre bine sau spre rău. Spiritele îi reprezintă pe cei trecuți în neființă, care nu au reușit să urce până (măcar) la poalele eternității. Dacă ne uităm mai atent în familia noastră vedem că am avut parte de strămoși de toate culorile, și buni și răi. Așa sunt și spiritele, unele bune, altele teribile. Echilibrul se câștigă prin ceea ce numim lupta cu noi înșine. Înfrânarea (cea de-a treia poruncă din Upanishadele ce i-au fost de folos lui Eliot înaintea semnării armistițiului de pace). S-a întâmplat ca până și diavolul însuși să se amestece în rubrica de imobiliare și atunci s-a vorbit despre oameni posedați. Lupta cu diavolul a fost dintotdeauna aprigă, dar nimic nu poate bucura mai mult ființa umană decât să-l vadă învins. Am văzut cu câtă idioțenie au fost tratați acei oameni sărmani, atât de către contemporani cât și de către biserică. Nu m-a mirat nelămurirea retorică a lui Eliot, adresată cititorului: cum de ți se asortează totuși această insulă (corabie) a nebunilor? Întrebarea ar enerva pe toată lumea. ‚Why’ este și reprezentarea literei y în engleză, un lambda grecesc dat peste cap. Lamb, miel jertfit a fost Isus, un miel al recomandărilor celor trei de ‘Da’. Al treilea vers de la sfârșit se citește de la dreapta spre stânga: mai întâi a doua propoziție, apoi prima.

În Povestea Eroilor, Eliot își sabotează concurența, afirmând că Isus ar fi un ‘ill fit’, adică nu s-ar potrivi cu restul narațiunii. A avut dreptate în sensul că în ultimele secole Dumnezeu Creatorul a fost înlocuit în biserici cu diavolul. Au fost inserate pasaje noi în cărțile sfinte, au fost inserate simboluri și obiceiuri păgâne în biserici, ispitei banului i s-au așezat covoare scumpe la picioare. În Povestea Eroilor duelul final, deși găsesc mai nimerit termenul de duet pentru că ambii concurenți sunt la fel de detestabili, se dă între Olandezul Zburător, speriat de domnul Wagner și Roza Vânturilor, somnorită de bardul Eminescu. Un meci de box pentru că s-a vorbit de cutia Pandorei. Zeus, pentru că Prometeu l-a lăsat fără foc la inimioară (emoția trebuie să-și recâștige locul în artă), a trimis toate relele în ospeție pe Pământ, pentru a curăța și sufletele, și conștiințele, de păcate. Grecii au fost primii care au transformat povestea într-un act de răzbunare, când de fapt nu a fost vorba decât de un act de dreptate, toate binecuvântările fiind făcute să apară în viața noastră la vremea lor. În cutia Pandorei Zeus a strecurat și speranța, a lui și a omenirii. Speranța e mai mult decât iubire, e iubire la modul infinit. În Povestea Eroilor se amestecă și jargonul celor două războaie mondiale. Francezii i-au numit pe germani (naziști) Boche (Bosche), o alintătură între ‘tare (probleme pentru Dorei) de cap’ și ‘minte varză’; nemții, la rândul lor, au inventat pentru olandezi apelativul Bosch. Eliot a prevăzut o confruntare Bosch-Bosch, Our Dickensian Mutual Friend. ‘He could do the Police in different voices’ ar fi un fel de banc românesc în care indiferent de numele musafirului care ar fi sunat la ușă, tot peste polițist ai fi dat. Și totuși nu despre Poliție era vorba în prima alegere de titlu al poemului, era mai degrabă un caz de militia, un fel de inițiativă subterană. Emoționant e și avertismentul personal al lui Eliot (cu trimitere la bush și bouche): ai grijă ce scoți pe guriță.

‘Dinspre partea închinării însă Coarne să nu ne cerți’ dar nu ne putem înțelege în privința iertării. În romanul lui Daphne du Maurier – Rebecca, un aristocrat din zodia Maxim și-a ucis soția și a măturat sub preșul apei mute toată întâmplarea. Adevărul a plătit însă salariul companioanei fostei stăpâne a casei Manderley, pentru a-i păstra amintirea vie. Rebecca fusese o femeie ușuratică dar care a făcut ca afacerile și proprietatea soțului ucigaș să înflorească. Maxim s-a dovedit a fi un narcisist ipocrit pentru că a făcut contract cu răul dar a încercat să se fofileze de la respectarea obligațiilor ce îi reveneau. De dragul poziției sociale și al averii s-a prefăcut a nu vedea ce se întâmpla cu soția lui. De fapt diavolul și-a luat arvuna, el fiind cel ce o chinuia pe Rebecca. Maxim o ucide pentru că un copil din flori i-ar fi pângărit numele, o scuză lamentabilă. În viața reală un astfel de idiot știe că și-a condamnat iubita la chinurile iadului de dragul banilor și al puterii. Făcând parte din aristocrație (rasa superioară, după cum i-ar fi plăcut lui Eliot să se plângă) a scăpat fără judecată și sentință pe măsura faptelor, diavolul găsindu-i o scuză execrabil de simplistă. Sora ucigașului a dat la un moment dat vina pe comuniști pentru scoaterea cadavrului și a adevărului la lumină, altfel s-ar fi crezut că Rebecca s-ar fi măritat cu un altul, după cum i-a proorocit Miorița. Aceea e partea de poveste care merită lăudată, egalitatea în drepturi și adevărul aducând pace și lumină. Cum o fi trăit Maxim cu conștiința gheboasă nimeni nu ar vrea să știe. Focul a sterilizat până la urmă istoria Manderley-ului, dând șanse unui nou început. Maxim a sacrificat totul pentru Manderley, a fost drept să se piardă (Man there lay, sufletul pierdut). Pare că Du Maurier și Eliot și-ar fi dat întâlnire în prima strofă, de început, a poemului, cea cu dusul la groapă. Ce s-a întâmplat ‚After the funeral’ ne-a povestit Agatha Christie. Până și în povestea Agathei e vorba de un Rembrandt. Există chiar și o constelație a Pictorului – Equuleus Pictoris, casă a Uriașului Portocaliu.

Din motive de prea multe coincidențe, am ales un citat și din Rodica Ojog Brașoveanu:

„-Cucoană Aspasie, făcu speriat de milostivenie Filipescul cel tânăr, mi-e cu neputință să primesc asemenea dar. Ș-apoi, nici eu nu mi-s sărman.

-Știu, Gheorghiță, dar între venetici orice părăluță face cât două, căci n-ai uși la care să bați. Mai chibzuiește că la fugă mâinile trebuie să-ți fie slobode și trupul ușor. Povară apăsătoare sunt în bejenie cuferele, sipetele cu giuvaeruri sau sacii cu galbeni.”

Ș-apoi „-De ce socoate domnia ta că urzim oarece pânze?” (Ojog Brașoveanu, 2004)

Prin gândul Grădinii Judecății lui Bosch a trecut și un iepure, care a întors însă spatele norocului și jocului de cărți. Rolul celui Isus cel din lumea virtuală pare să fi fost atribuit unui proprietar de rețea albastră, sufocat de șobolani. Cineva, nu spui cine, vinde scump rău de tot fiecare dram de noroc. Poate că a venit timpul să facă și restituiri, adică să se facă dreptate.

Ce încearcă să spună cu gura altcuiva Eliot este că Pământul ar fi locuit de oameni și de umbrele lor. Cei care mor adică și nu s-au ridicat energetic până la standardele raiului bântuie vecinătatea celei de-a patra dimensiuni în căutare de corp, pentru a se reîncarna și reispăși, având în intenție și fapte bune. Precum Diogene Înțeleptul și-a găsit un butoi (ca în poveștile arabe cu duhuri de lampă). Când mai auziți prin melodii texte de genul ‘to love some body’ gândiți-vă că ar putea însemna că cineva dă anunț la mica publicitate că e în căutare de coșarcă. Fapt confirmat de mitul de motto al Sybilei, clarvăzătoarea decodor de importanță a poemului. De ce s-a ajuns la poluare și la o dezechilibrare ecologică și morală a Pământului? Pentru că intelectualitatea, elitele, s-au făcut părtașe întunericului, crezând că e mai spilcuită compania, lăsându-se copleșite de adicții și orgoliu necugetat, în loc să se recalibreze în lumină și să țină geamurile sufletelor deschise, aerisind nu numai viața, dar și arta. Prea multe universități și prea puțină grijă pentru sănătate și viață. Schimbarea stă în fiecare. Echilibrul va vindeca bolile.

Însemnările de călătorie îmi aduc aminte de ‚Mașina Timpului’, construită literar de H.G. Wells. Călătorul a ajuns într-un viitor pe atunci îndepărtat, unde a întâlnit Eloi și Morlocks, niște așa-ziși edeniți de Dumnezeu și niște ingineri, Hephaistoși, care au blocat moartea. Morlockșii de subteran au atribute diavolești, minciuna însă e împinsă la suprafață. Intelectualitatea se plânge că prostimea fraieră ajunge în rai, la Dumnezeu, Eloii însă par a fi fost niște intelectuali loviți de lene. Aveau în proprietate palate și muzee, biblioteci și frumusețe naturală, dar tândăleau neempatici și fără niciun scop. Neempatici pentru că atunci când noua prietenă a călătorului prin timp a părut să se înece, la scăldat, niciun individ nu s-a deranjat. După cum arată și după cum se poartă Eloii par oameni odată educați. Și totuși unde e prostimea? În romanul lui Wells, oamenii de știință păreau să dirijeze lumea din iad, artiștii tândăleau, femeile se temeau să nu hrănească foamea cifrelor, prostimea pare însă să fi găsit drumul spre rai. De ce se lasă intelectualitatea păcălită de jocul diavolului? Poate că a venit timpul să șteargă praful de pe muzee și de pe palatele de cultură, să spele arta de petele de întuneric și să aerisească. Să găsească o zonă de echilibru care să îmbunătățească calitatea vieții, dar să le arate și drumul către eternitate. Demonstrația îl contrazice pe domnul Twain, arta merită mai mult.

Femeile au suferit îndeajuns, e timpul să își primească locurile în eternitate. Bărbații și-au câștigat dreptul de a se oferi pe ei înșiși ofrandă dacă pun mai mult preț pe bani și putere. Să fie egalitate în drepturi, atât pe Pământ cât și în eternitate, pentru bărbați și pentru femei.

Eliot a presărat cioburi pe poem, pentru ca la revenire să-și găsească drumul. Hansel și Gretel.

“Eu veneam de sus, tu veneai de jos.” – Arghezi și Grieg, ‚Morgenstimmung’. Stoicismul Luminii, chiar și când a fost luată în deșert.