Con tigo

(Beggar under the snow, Gerolamo Induno, 1880)

Cine a putut fi atât de nebun încât să construiască un hotel modern echipat, cu aroganță de orășean, în mijlocul unui sat de câmpie sărac, uitat până și de aducerile aminte, complet nepregătit chiar și pentru cea mai întârziată livrare de ziare de reviste? Singurul magazin universal se înghesuise și el tot la parterul hotelului. Țăranii nu îndrăzniseră să intre nici măcar în hainele lor de mers la biserică. Pentru că nu-și permitea să depindă doar de fluxul turistic, șeful de magazin a închiriat o masă la intrarea în băcănia cooperativei. Chiar și așa, nicio întâmplare nu s-ar fi înhămat să poposească pe așa coclauri dacă unui izvoraș jucăuș, de apă nici dulce nici sărată, numai bună, nu ar fi fugit de-acasă, lăsându-și mama pânză freatică nespus de îngrijorată. Ghiță, băiatul care căuta iarbă de pășunat pentru caprele satului a băut doar o înghițitură, dar a scuipat-o imediat afară, ștergându-și limba cu mâneca cămășii. Nu era de gustat. A doua zi i-a apărut măseaua de minte. Un căruțaș din împrejurimi care dădea la schimb porumbul de pe tarlalele CAP-ului din satul lui pe varză dulce, dar care se lăsa păcălit și cu din cea mai acră, s-a vindecat de crampe după o a doua înghițitură. Aspăzica, singura din sat care avea mașină, o rablă cu care livra margarete și imortele unei florării de la oraș, a stropit cu apă de izvor și florile și straturile de legume din coasta casei. Nimeni nu s-a mai putut lăuda vreodată cu salată ca ei. A apucat de s-a lăudat într-o scrisoare către o verișoară din America și aceea s-a grăbit să aducă pe meleagurile natale ceva ce țăranii nu credeau să vadă vreodată: un investitor. Străin.

Turiștii erau în mare parte pacienți cu buzunare doldora ai clinicilor private, consiliați cu ifose ai unor întreprinderi medicale para-ecologice.

Ce căutam eu tocmai în țara propofăgăduinței? Liniște. O câștigasem destul de ușor și încă îi mai datorez scuze ploii. Umblam după motive să nu-mi caut de lucru când m-a surprins fără umbrelă. Pe Magheru. Am intrat la Scala, de parcă nu aș fi avut și alte opțiuni … Monica, o fostă colegă de birou de pe vremea când îngrijeam de hârtiile altora în loc să-mi văd de ale mele, mi-a făcut semn să mă așez la masa ei. Atacase un Diplomat, portocale și ananas, și doar ca să-i fac în ciudă am comandat o mascotă. Am regretat, dar nu pe cât aș fi datorat unei savarine. Monicăi îi murise bunica, lăsându-i moștenire o casă la fel de suferindă, departe rău de capitală, mult prea la îndemâna vandalului universal. M-am oferit s-o închiriez. Căutam un loc al sfințeniei, unde să-mi pot încropi în taină visul de nouă apariție editorială. Nu mă puteam lepăda și pace de imboldul harnic de a ajuta  pe toți necăjiții! A refuzat oferta mea de a plăti chirie, nu trebuia decât să mă îngrijesc de reparații și de curățenie. Nimeni nu știe mai bine ca mine ce trebuie să fi simțit primii turiști! După aceea, pur și simplu, s-a dus vorba. Și totuși nici eu, nici turiștii naționali nu ne-am pierdut speranța. Pentru cei de prin alte literaturi avea să se dovedească o experiență de-a dreptul năucitoare. Dar și un mare succes de corectură. Curăță-le Doamne oftaturile ticăloase!

În după amiaza aceea mă pornisem spre București pentru a mă delimita de colecția de toamnă-iarnă. Cu trenul de 4, scăpat cu drept de legătură la Târgu Jiu. Anumit nu am scos niciun cuvințel despre gară. Nu am cunoscut în viața mea ceva mai stupefiant. Gara, o haltă de fapt, încercase în repetate rânduri să fugă de pustietate – niște coclauri cu iarbă măruntă, neprietenoasă. Vânturile se simțeau ca la ele acasă. După numai o jumătate de oră de așteptare orice trestie gânditoare își punea serios problema dacă civilizația nu este de fapt o himeră. Ce o recomanda? O pereche de căi ferate și patru ziduri pitice din cărămidă, acoperite de un strat încăpățânat de tencuială. Înăuntru, un singur ghișeu și o bancă de lemn. Șeful de haltă, vânzătorul de bilete, impiegatul de mișcare și omul de serviciu era unul și același: bădia Dumoncu. Atunci se întâmplase pentru prima oară să împart așteptarea cu altcineva. Am ieșit pe peron aproape în același timp, speriind ușa. Peronul? O coală de asfalt fără prea mare considerație pentru borduri. Femeia era de o frumusețe jignitoare. Hainele elegante i se potriveau mănușă: un mantou verde-pădure cu guler de astrahan smărăldiu, pantofi de piele cu toc înalt, dar robust, în aceeași nuanță de verde cu mănușile și poșeta. De câte ori pășea nerăbdătoare, fusta de culoarea alunei, de stofă scumpă, trăgea cu ochiul, tresărind nedumerită. Trenul, atunci când a catadicsit să-și arate fața trăgând după el, fără entuziasm, doar trei vagoane mi-a făcut o și mai mare surpriză. Dacă de obicei făcea paradă doar de bou-vagon, taman atunci s-a întâmplat să trimită hurdubaiele la spălat, despărțindu-se, aproape aristocratic, în compartimente. Și mai de minunat era faptul că se populaseră gălăgios. Am ales compania a două familii cu copii, bănuind că frumoasa va prefera să rămână pe coridor. Nici măcar parfumul ei, zeificat, nu putea acoperi mirosul de ceapă și de ierburi medicinale. Ce căutase o astfel de femeie într-un sat necunoscut tabloidelor și cum de călătorea cu trenul? Poate că apucase să-și viziteze bunicii aflați la cură balneară și i se stricase mașina. Satul nu avea nici garaj, nici atelier de reparații. Turiștii erau aduși de autocare de lux, însoțite de propriul echipaj de mecanici-auto. Sau poate părăsise un bărbat după ce aflase că era deja căsătorit. Nu-mi ocupam aproape niciodată mintea cu astfel de prostii așa că m-am apucat să le citesc povești copiilor. Părinții moțăiau recunoscători.

Cu o jumătate de oră înainte de a ajunge la Târgu Jiu, controlorul de bilete a năvălit în compartiment, căutând informații despre doamna în verde. Nu o mai văzusem de la urcarea în tren. Controlorul m-a lămurit că se cazase într-un compartiment plin cu femei, dar nu se mai întorsese după un drum la toaletă. Unul dintre călători o văzuse așteptând la ușa cabinei, altuia i s-a părut că auzise schimburi de râsete de dincolo de ușa cabinei, câteva minute mai târziu. Feminine. Cabinele de toaletă erau atât de strâmte încât de-abia puteau oferi loc unei persoane, era greu de crezut că ar mai fi putut fi și altcineva. Poate vorbea la telefon.

Până la urmă ne-am lăsat păgubași. Femeia în verde dispăruse. Mecanicul de locomotivă a atenționat șeful de gară. O echipă de polițiști a blocat coborârea din tren. Cel puțin până la dezlegarea misterului. După încă o jumătate de oră unul dintre polițiști a găsit pantofii de piele fină ai frumoasei, dar nicio altă dovadă a trecerii femeii. În timp ce ceilalți călători, grăbiți, protestau că riscau să-și piardă legăturile, mantoul verde se apropia, tăcând, de gară. Curând ne-a fost clar că se rezema pe o altă pereche de picioare, mai puțin fine, îmbrăcate în papuci de gumă. Biata femeie găsise mantoul și fusta într-un șanț de lângă calea ferată. Căutările au durat câteva ore. Nici urmă de femeie. Ni s-au luat datele din buletin și am fost lăsați să plecăm în treburile noastre. Am văzut lacrimi în ochii controlorului de bilete. M-am oprit la un stand de ziare, oare ce se mai întâmplase prin lume?

Rezemată de peretele gării, o cerșetoare refuza banii celor ce încercau s-o miluiască. I-am cumpărat o revistă, să nu se plictisească. Când a ridicat ochii, să-mi mulțumească, aproape că am rătăcit contactul cu firea. Era cea mai frumoasă femeie pe care apucasem s-o văd în viața mea. Nici astăzi nu înțeleg cum a făcut de i-am scris o poveste?